Matrix (sau „la ce te gîndești?”)

Îl trezi miorlăitul unei pisici supărate de prin curțile vecine, cu ceva momente mai devreme decît de obicei, și simți cumva că acest minuscul fapt, ieșit din tiparul existenței pe care și-o crease cu sîrg, nu-i chiar în regulă.

Ziua se crăpa ușor, obișnuită și independentă, cafeaua își aștepta ora programată, toate erau cum le știa în jur – siguranța aceea de om matur și împlinit. Doar jumătatea aceea de oră își căsca hăul în fața lui, cerîndu-și hămesită dreptul de a fi umplută.

Și-atunci făcu ce nu face niciodată dimineața. Deschise rețeaua de socializare pe care își făcuse și el, formal, un cont. Nu era dependent, nici nu credea în ea prea mult, dar mai întreținea unele legături altfel pierdute și, mai ales, privea spectacolul lumii din jur, relativ senin și plictisit. Uneori chiar amuzat. Într-un ciudat elan de generozitate, se gîndi chiar să dea unele aprecieri. O făcea rar, doar în astfel de clipe, nu mințea dîndu-le, dar nici nu-i păsa atît încît să fie constant în această acțiune virtuală sporadică.

După click-ul pe iconița rețelei respective, îi apăru, ca de obicei, întrebarea aceea deschizătoare pe care nu o băgase vreodată în seamă serios, „la ce te gîndești?”. Vru să treacă peste, încercînd să deruleze imaginile aproape știute pe dinafară.

Cu un efort deja prea mare pentru ora aceea și în conturul unei neliniști necunoscute, reuși. Dar pisicuțele virtuale îmbrăcate după sezon sau sărbătoare, cafeluțele încadrate de trandafirași dantelați cu auriu, glumele în diverse limbi sau animate și pozele cunoscuților denotînd fericirile terestre dispăruseră toate. Reuși cu groază crescîndă să vadă cîteva imagini și mici clipuri, majoritatea desprinse parcă din site-urile cu trailere pentru filme horror sau pornografice, frînturi de scene în care se amestecau și unele chipuri cunoscute, nu pricepea nimic, opri sonorul speriat și privirea îi căzu din nou pe vîrful ascuțit al cuiului acelei întrebări, „la ce te gîndești”…

… N-o putea alunga din minte. Putea vedea doar, fizic, pe ecranul telefonului, cum i se conturează pătrățelul clasic al unei postări, lui, care nu posta de obicei mai nimic, și în acel pătrat îi apărură, ca-ntr-un vis interzis, cîteva străduțe vechi, pași de copil, o mînă-ntinsă spre obrazul lui, doi ochi privindu-l lung și curioși, o dorință nestăvilită de a…

… Și brusc înțelese totul. Întrebarea aceea imposibil de ignorat scotea și transforma automat în imagine, prin cine Dumnezeu știe ce soft modificat peste noapte, cel mai ascuns gînd al fiecăruia dintre noi.

Încremenit pe ecran, se întrebă, cu urma de rațiune ce-i rămăsese, ce timp automat de programare avea gîndul ascuns, odată scos din sine, pînă să se transforme în postare. Se mai întrebă dacă chiar își dorește să le știe pe ale celor din jur. Nevastă, copil, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunoscuți. Și dacă, știindu-le, știindu-l măcar pe al lui însuși pînă la capăt, putea face ceva. Dacă folosea la ceva.

… Undeva, departe, parcă-n altă lume, auzi atunci clinchetul final al expresorului, cafeaua calculată zilnic de cu seară era gata, cîinele, știindu-și ora, își cerea micul dejun, soarele de sfîrșit de vară își făcea și el datoria.

Cu o singură mișcare șterse aplicația respectivă de pe telefon și-și văzu de viață.

31 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Mihail Toma spune:

    … crede el… Cutia Pandorii odată deschisă, greu!
    Am închis fleicul acu’ patru ani, oficial, cum scrie la regulament. Apoi l-am mai închis de… habar n-am, n-am mai contabilizat, iar un amic îmi zice că-i încă activ, c-a fost el pe-acolo.
    N-am repetat greșeala de a verifica 😉
    Orișicum, e activ căci primesc pe mail tot felul de informații amabile: „Un prieten dorește să apreciezi o Pagină pe Facebook”, „Mihaela Petrisor has a paper that you might like”, „Spune-i lui Daniel Georgescu că te gândeşti la el astăzi, de ziua lui!” ,„ Ați apărut în 3 căutări în această săptămână”, etc, etc, fără număr, fără număr!!!

    „Și-atunci făcu ce nu face (făcuse?) niciodată dimineața”: „I-a condamnat pe toți, la moarte!” 😉

    Apreciat de 2 persoane

    1. Ei, știu :)))
      Textul e sumar, doar o glumă pentru o prietenă de pe fb care chiar e uneori tentată să răspundă la întrebarea aia stupidă 🙂

      … Odată descoperită matricea, serios vorbind, la urma urmei poți totuși să alegi unde, în care realitate, vrei să locuiești mai departe.

      Apreciat de 2 persoane

    2. Mihail Toma spune:

      Nu uita că drogul îți anulează liberul arbitru deși tu rămâi cu impresia asta!!! 😉 😀

      Apreciat de 1 persoană

    3. Și-așa-i corect!

      Apreciat de 1 persoană

    4. Mi-am adus aminte că acum vreo 6 ani îmi făcusem un cont fals de fb, cică să o „urmăresc” pe fii-mea… Numai că la ea, ca și la toți prietenii ei, faza cu fb a ținut cîteva luni și-au renunțat toți pînă azi. Eu am uitat de contul ăla. Era făcut pe o adresă veche de yahoo de care am avut nevoie întîmplător acum cîteva luni și ce să vezi… sute de mesaje exact gen „ai o sugestie nouă…”, „cutare a comentat…”… Atît de caraghios mi s-a părut, m-am străduit cu mult ajutor de specialitate (uitasem parola) să scap de contul ăla… dar încă îl mai am pe cel „normal”. Încă 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  2. papagigli spune:

    Fiind fiinte sociale, ne place sa socializam. DAAAA!
    Ii aud pe multi lamentindu-se disperati de nocivitatea acestor retele. „Vai!” in sus si „vai!” in jos, de parca ar fi posedati de cele mai teribile crampe. Nu inteleg, dragii de ei, cum de lumea e mai tot timpul pe telefoane. Ce nu pricep vaicaritorii e ca dorinta de comunicare a existat cu mult inainte ca tehnologia s-o inlesneasca, asa ca nu telefoanele sunt de blamat, nici inventatorii lor si nici utilizatorii. De blamat, as zice, sunt cei care nu inteleg acest fenomen antic si de demult.
    Dupa parerea mea, care nu poate fi decit obiectiva 😆 , dorinta de comunicare e un lucru cit se poate de firesc si laudabil. Ma intreb, ca n-am pe cine altcineva, ce s-ar intimpla daca toti am fi o specie de Danili. Cred ca Berceniul ar deveni suprapopulat, in deosebi in zona si-n interiorul spitalului 9. 😆
    Altfel, cum o mai duci? (ma refer la viata de zi cu zi, nu la … Doamne feri! 😆 )

    Apreciază

    1. Mai sînt și-alte cartiere :))
      Ok. Sînt de acord, eu chiar sufăr patologic de dorință de comunicare, dar superficialitatea și tipicul păstrării aparențelor specifice fb-ului m-au cam dat gata.
      În dorința mea de comunicare, mai experimentez, dacă tot vorbim despre. Nu pun toate articolele mele pe fb. Dar am observat rapid mulțimea de aprecieri la articolele cu vreo poză cu mine, față de celelalte. Lumea fb „apreciază” poza. Plus unele comentarii, m-am prins rapid că nici nu citesc toți. Pe unele le-am și șters, enervîndu-mă faptul :)))
      Sau instagramul celui mic. O stupizenie. Ce-i drept, la ei comunicarea, să-i zicem, constă în comentariile și găștile din spatele pozelor, e și-acolo un tipic.
      Pe tumblr chiar nu l-am înțeles niciodată, mă depășește total, vîrsta probabil… Valuri de poze mișcătoare și morbide.
      Așa că poate eu am o problemă neînțeleasă încă de mine însămi, dar dorința mea firească de comunicare e tot mai nesatisfăcută, fără a blama tehnologia și utilizarea ei, căci, din contra, le-am susținut mereu utilitatea.

      Apreciază

    2. papagigli spune:

      Eu ma refeream doar la dorinta de comunicare, nu si la calitatea comunicarii. Dar daca stai sa bagi de seama, calitatea comunicarii este in deplina concordanta cu calitatea subiectilor care variaza de la foarte la foarte.
      Pe mine ma dezgusta doar doua categorii. Prostii care se cred destepti si desteptii care se cred cei mai destepti. Pe mitocani, obsedati, pradatori, neamuri proaste si analfabeti nu-i pun la socoteala pentru ca se autoexclud. 😉

      Apreciază

    3. Păi da, calitatea e problema mea, nu dorința de comunicare, bullseye…
      Și nu aici, pe blog, ci pe fb îndeosebi, că d-aia mă iau de el.
      Pînă la urmă, cu toate facilitățile tehnologiei, sau in ciuda lor, comunicarea nu e (sau tocmai că devine) un schimb de prescurtări, elogii/înjurături și emoticoane.

      Apreciază

  3. vax-albina spune:

    Eu am răspuns de vreo două ori la întrebare. Doar pentru mine și pentru că, uneori, nu vreau să uit.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Și eu mai obișnuiesc. Uneori, mai răspund pe blog la întrebarea lui Mark 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  4. 9 spune:

    E bine ca uneori cineva sa fie interesat de gandurile noastre.😄

    Apreciat de 2 persoane

    1. La modul în care o spui tu, e chiar frumos 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  5. Aldus spune:

    Totu-i reușit la povestirea ta, cu singura observație că eroul, așa cum e descris, este de fapt o eroină… 🙂

    Apreciază

    1. Tare… Mea culpa. E prima oară cînd personajul e imaginar total și m-ai pus pe gînduri 🙂

      Apreciază

  6. De cele mai multe ori (și nu o fac des) răspund la acea întrebare când un sentiment îmi dă ghes: tristețe, mânie, furie. Și toate acumulate dintr-un sentiment de frustrare creat de viaţa socială.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Și ce game largi de frustrări a ajuns să ne ofere viața socială…

      Apreciat de 1 persoană

  7. Aura B. Lupu spune:

    Io răspund – câteodată – la întrebarea asta stupidă, într-un mod foarte politicos, manierat, civilizat, matur, ș.a.m.d. 😜🤪 (am și postat de altfel răspunsul, tot pe face-buc):
    – La mă-ta!
    😀

    Apreciat de 2 persoane

    1. :))))))))) mi-a scăpat!!

      Apreciat de 1 persoană

  8. papagigli spune:

    A popos de intrebare, ca la ea nu m-am referit intrucit n-am vazut-o niciodata. 😆 Nu cred ca e pusa in asteptarea unui raspuns, ci mai mult pentru a te determina sa-ti constientizezi gindurile, Deseori, vazindu-le scrise, iti apar in cu totul alta lumina.

    Apreciază

    1. :)) aiurea, e „platformă prietenoasă”, să te țină pe ea.
      Ce e aia „Desepri”??

      Apreciază

    2. papagigli spune:

      E un „deseori” mai pppompos 😆

      Apreciază

    3. :)))) am corectat.
      Nici nu mi-a dat prin cap că-i greșeală, am crezut ca e ceva prin franceză whatever :))

      Apreciază

  9. Eu cred că avem nevoie de nou, de tehnologie de orice fel, chiar şi de reţelele de socializare. Problema este doar excesul. Fără reţelele de socializare nu am fi reuşit niciodată să reîntâlnim un vechi coleg de clasă sau un prieten din copilărie plecat de ceva timp din ţară.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Nu pot să neg, ăsta e „crazy little thing called good” 🙂

      Apreciază

  10. ecoarta spune:

    Simplu de tot! Jos, pălăria! Eu nu pot face asta!
    Issa, doar bine să-ți fie!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Eu nu mi-am pus încă problema serios, dar nu știm niciodată 🙂
      Numai bine și ție îți doresc!

      Apreciază

  11. Amalia spune:

    🙂 Intrebarea aceea este strategic aleasa. Pe cat de simplu formulata, pe atat de provocatoare. Si cum tot timpul ne gandim la ceva…

    Apreciat de 1 persoană

    1. Da, mi-am dat seama.. Au PR bun. Ca și ING BANK, îți vorbesc în așa fel în mailuri, că zici că-i directorul general lîngă tine și ți-e cel mai bun amic.

      Apreciat de 1 persoană

    2. Amalia spune:

      Da, am observat o tendință de a renunța la textele oficiale în favoarea unora mai personale. Dacă nu am fi în gardă, am putea fi ușor de păcălit.

      Apreciat de 1 persoană

    3. Exact 🙂 Unele chiar mă înduioșează de-a dreptul, cum te bat ei pe umeri :))

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.