Impropriu, de fapt, căci femeia nu are sau nu pune condiții în societatea românească. De la naștere începînd, cînd încă pe alocuri ești „belea” sau „problemă”, „el” fiind viitorul, stîlpul etc.

Mă rog, eu, întîmplător, am fost și fată, și copil dorit într-un an istoric la noi: 1968.

Am trăit în anii adolescenței într-un cartier obișnuit al capitalei, idealizat încă de unii. A fost și frumos. Dar acolo am descoperit prima oară că zîmbetul și privirea și dorința de prietenie îți sînt interpretate rapid și fără echivoc într-un singur sens. Drept care am fost agresată, fizic sau verbal, de mai multe ori, din simplul criteriu că n-aveam tipare prestabilite în gîndire și comportament, că eram adică „altfel”.
De un vecin bătrîn de scară, „bunicuțul” ăla blînd și ideal, știți toți prototipul, o, ce om drăguț. De fiul unui cadru didactic căruia nu o să-i spun probabil niciodată, e cam tîrziu și cam inutil. De tatăl unui prieten și vecin, de ajunsesem să mă uit pe geam cînd ies din casă, să nu fie pe-afară; știți și modelul ăsta, vecinul veșnic săritor și politicos. De un imberb oarecare cu mușchi, prietenul uneia care, oarbă de gelozie, m-a făcut în toate felurile, tot ea pe mine, fapt total relevant și al „calității” ei.
Și majoritatea blamau, ca și azi, nimeni să-ntrebe care-i practic treaba, ca și azi, nimeni să te-nvețe, ca și azi, nimănui cui să te plîngi, ca și azi. Cu cît urlai mai mult și erai mai agresiv, cu atît erai mai tare. Ca și azi.
Și alte mărunțișuri. Întîmplări care m-au făcut să-nțeleg cam devreme că, dacă ești de sex feminin și te întinzi cuminte cînd ți se cere, ești „în rîndul lumii”, cu perspective de a deveni „doamnă”. Dacă te plimbi de mînuță, le zîmbești tuturor frumos, le vorbești nevulgar și nu te-ntinzi că așa nu vrei tu, ești curvă, e un cuvînt mai accesibil decît „inaccesibilă”.

Primii doi ani de liceu i-am făcut la unul care avea și seral. Or seraliștii ăia, mulți la fel de tineri ca și noi, de la zi, că așa era sistemul, mulți căsătoriți deja, nu mi-am bătut capul să-nțeleg de ce, se purtau fix ca niște băieți mai mari și liberi. Nici o idilă nu-ncepea cu „știi, eu sînt însurat”, asta era cireașa de pe tort aflată de la vreun alt coleg în vreo glumă aleatorie. Sau dacă-i mai căuta vreo nevastă prin orele de practică.

Apoi, pe unde-am tot lucrat. Institut, minister, șantier, ziar, editură, multinațională. Peste tot am fost țintă sau am cunoscut concubini clandestini.
Delegațiile și petrecerile alea de Crăciun așa nostalgice azi erau prilej de agățat absolut atunci. Apoi, după ’89, prilejul absolut a devenit munca aia cot la cot din orele suplimentare.
Dintre toate aceste alte experiențe, aș povesti doar una, stupid de amuzantă. Mă angajasem secretara unui avocat, printr-o prietenă mai în vîrstă, care era prietenă bună cu soția avocatului. Cabinetul era într-unul dintre apartamentele lor, soția – geloasă foc, am avut, firește, rețineri, dar am răsuflat repede liniștită, avocatul prefera blondele înalte, nu brunetele scunde care puteau face și treaba de birou a blondelor înalte, așa că și-a găsit rapid și o secretară blondă înaltă, pentru schimbul doi, că era volum mare de lucru. Ocazie cu care, muncind ca proasta, am aflat treptat că eu trebuia să fiu spioana care să raporteze soției și că el voia să fie acoperit. Firesc, i-am lăsat baltă, nemaifăcînd față dramelor lor cumulate, și-așa erau prea ocupați cu ele ca să mai țină cont și de cartea mea de muncă, de exemplu.

Și așa mai departe, peste tot și oriunde, la orice vîrstă, căci și acum mai (re)găsesc masculi-interpreți de orice vorbă și/sau gest.

Un bărbat mi-a spus, de curînd, prietenește, că orice bărbat care se-ntîlnește cu o femeie o evaluează automat în gînd, s-ar sau nu s-ar cu ea. Pe bune…?

Deci, cît lumea e condusă de această prioritate masculină…

Continuarea e a fiecăruia în parte.

Un hint, totuși, că nu pot să m-abțin: … n-avem nici o șansă.

(pentru Alexandra și pentru că, în anul de grație 2019, mai există „ce căuta Alexandra în mașina unui necunoscut”)

Foto : salda.ws