Impropriu titlu, de fapt, căci femeia nu are sau nu pune condiții în societatea românească, de la naștere începînd, cînd încă pe alocuri ești „belea” sau „problemă”, „el” fiind viitorul, stîlpul etc.

Ce-i drept, eu, întîmplător, am fost și fată, și copil dorit într-un an istoric nefast la noi din acest punct de vedere: 1968. Dar asta nu m-a împiedicat să văd ce nu mi-aș fi dorit.

Am trăit în anii adolescenței într-un cartier obișnuit al capitalei, idealizat încă de unii foști colegi. A fost și frumos. Dar acolo am descoperit prima oară că zîmbetul, privirea și dorința de prietenie simplă îți sînt interpretate rapid și fără echivoc într-un singur sens. Drept care am fost agresată, fizic sau verbal, de mai multe ori, din simplul criteriu că n-aveam tipare prestabilite în gîndire și comportament, că eram, adică, „altfel”.
De un vecin bătrîn de scară, „bunicuțul” acela blînd și ideal, al cărui prototip îl știm cu toții: o, ce om drăguț. De fiul unui cadru didactic, care nu o să afle, probabil, niciodată, deoarece e cam tîrziu și cam inutil. De tatăl unui prieten și vecin, de ajunsesem să mă uit pe geam cînd ies din casă, să nu cumva să fie pe-afară; știți și acest model, vecinul veșnic săritor și politicos. De imberbi oarecare cu mușchi și chiar de prietenele „oficiale” ale acestora, care se tăvăleau de gelozie că marele lor amor „se uită după mine”, eu fiind, evident, vinovata.
Și majoritatea blamau, ca și azi. Nimeni nu întreba care-i, practic, treaba. Ca și azi, nimeni nu te învăța să te descurci pe stradă și în colectivitate, în ciuda secilor manuale de specialitate (de azi). Nu te plângeai nimănui, ca și azi. Cu cît urlai mai mult și erai mai agresiv, cu atît erai mai tare și victima era, de obicei, vinovată. Ca și azi.
Și alte mărunțișuri. Au fost întîmplări care m-au făcut să înțeleg cam devreme că, dacă ești de sex feminin și te întinzi cuminte cînd ți se cere, ești „în rîndul lumii”, cu perspective de a deveni „doamnă”. Dacă te plimbi de mînuță, le zîmbești tuturor frumos, le vorbești nevulgar și nu te-ntinzi, pentru că așa nu vrei tu, ești… „curvă” – un cuvînt mai accesibil, de altfel, decît „inaccesibilă”.

Primii doi ani de liceu i-am făcut la un liceu care avea și seral. Or, seraliștii de acolo, mulți la fel de tineri ca și noi, cei de la zi, că așa era sistemul comunist, erau căsătoriți deja. Nu mi-am bătut atunci capul să înțeleg de ce, dar toți se purtau nicidecum conform statutului lor social, ci doar ca niște băieți mari și liberi și nici o idilă (nu a mea neapărat) nu începea cu „știi, eu sînt însurat”. Asta era doar faza culminantă, când nu era sfârșitul idilei cu pricina, aflată întotdeauna de la vreun alt coleg, în vreo glumă aleatorie. Sau dacă-i mai căuta vreo nevastă întîmplător pe la școală.

Apoi, pe unde-am tot lucrat, aceeași poveste. Institut, minister, șantier, ziar, editură, multinațională. Peste tot am fost țintă sau am aflat sau știut de concubinaje clandestine.
Delegațiile ori marile petreceri de Crăciun care se făceau pe vremuri și după care plâng azi nostalgicii erau, în fapt, cel mai bun prilej de agățat.
Dintre toate aceste experiențe, aș povesti doar una, stupid de amuzantă. Mă angajasem secretara unui avocat, printr-o prietenă mai în vîrstă, care era, la rîndul ei, prietenă bună cu soția avocatului. Cabinetul era într-un al doilea apartament al lor, iar soția – geloasă foc. Am avut, firește, reținerile necesare, dar am răsuflat repede liniștită: avocatul prefera blondele înalte, nu brunetele scunde, ca mine. Nemaifiind eu ținta de data aceasta, am putut observa relaxată cum avocatul și-a găsit rapid încă o secretară pentru schimbul doi, că era „volum mare de lucru”. Secretara de seară era, evident, blondă și înaltă, aleasă de el (una tu, una eu, cam așa erau discuțiile familiale ale patronilor mei). Făcînd și munca blondei, deoarece în fiecare dimineață găseam dosarele neatinse, m-am trezit treptat în postura de paravan al avocatului și de spioană a soției, care mai de care încercînd să mă atragă de partea lui. Firesc, i-am lăsat baltă, cu drama lor cu tot, fiind prea ocupați cu ea ca să mai aibă și grija cărții mele de muncă, de exemplu.

Și așa mai departe, peste tot și oriunde, la orice vîrstă, căci și acum mai (re)găsesc masculi-interpreți de orice vorbă și/sau gest așa cum le convine lor.

Un bărbat oarecare mi-a spus la un moment dat, prietenește, că orice bărbat care se întîlnește cu o femeie, în orice împrejurare, o evaluează automat în gînd: s-ar… sau nu s-ar… cu ea. Dincolo de faptul că i-am apreciat sinceritatea, gîndindu-mă ușurată că, din fericire, nu era cazul cu mine, din moment ce primeam cadou o astfel de destăinuire, n-am putut să nu mă întreb: oare chiar așa să fie…?

Deci, cît lumea e condusă de această prioritate masculină… Continuarea e a fiecăruia în parte. Și e foarte posibil, în aceste condiții, să nu avem nici o șansă.

(pentru Alexandra și pentru că, în anul de grație 2019, mai există „ce căuta Alexandra în mașina unui necunoscut”)

Foto : salda.ws