Priveam încremenită pozele primite și simțeam lacrimi grele, lacrimile alea dinauntru care nu ies și pentru care nu prea sînt cuvinte pe lume.

Pereții dărîmați ai casei, iarba crescînd printre, golul din locul unui geam de care și-acum mi-aduc aminte că nu se-nchidea bine, o frîntură dintr-o jaluzea ce parcă mi-aș fi tras-o peste amintiri, un colț de pat printr-o spărtură dintr-un zid… Treptele terasei sparte cu betonul devenit nisip… O claritate imbecilă a pozelor, nimic estompat sau de neînțeles, vedeam cu ochii minții tot ce fusese în copilăria mea în spatele fiecărui pixel din pozele acelea cu casa bunicilor terminată de ani și singurătate.

Tot, și n-aveam de ce să mă agăț, pîn-am zărit un colțișor de pod.

Probabil că jumătate din copilărie, de cînd am învățat să urc scara aceea spre cer, și adolescență mi-am dus-o în pod. Jumătatea aia în care nu mă jucam pe ulițe și dealuri și-n curtea cu albine și pisici și cîini.

În pod mă duceam mereu în după-amiezile acelea interminabile de vară, cînd nu se clintea nimic și bunicii mei se odihneau.

Era cît toată casa și în fiecare an se mai schimba ceva prin el. Veneau, dispăreau lucruri, era pămînt bătătorit pe jos în căldura aceea ventilată de acolo, dar mereu vreun scaun sau saltea aruncate pe undeva, pe care mi le făceam căsuță.

Acolo găseam mereu cărți. Multe cărți. Bunicii mei erau învățători și aveau multe cărți. Nu mai știu prin ce criterii își făceau rotația în fiecare an cărțile acelea de ajungeau din casă-n pod și-apoi la loc, în casă, dar acolo am găsit-o pe „Singur pe lume”, din care citeam fascinată în după-amiezele acelea lungi în care universul dormea.

Acolo nășteau multe pisici. Nu știu acum să spun dacă dintotdeauna sau numai de cînd eram eu pe lume și le iubeam și le feream să le găsească puii, ca să rămînă cîți erau de la mama lor…

Acolo, într-o perioadă scurtă și într-un loc ciudat și foarte îngust, care habar n-am cum se cheamă, cumva prismatic în volum și care se termina cu o gaură rotundă și cît o mînă de om de mică ce dădea afară, erau și porumbei. Intrau, plecau, fîlfîiau aripile întruna și gîngureau.

Tot în pod am fumat mai tîrziu. Știau părinții, știau și bunicii, cu primii fumam împreună, dar în fața lor, a bunicilor, nu am putut, mi se părea o impietate să vorbim firesc și eu să trag fumul acela pe care să-l arunc apoi înapoi în aer. Un gest de nefăcut, care mă despărțea de mine însămi, și-atunci mi-am zis că unde-i cel mai bine și mai sigur să fumez liniștită, decît în podul meu…

Cîte ploi m-au prins în pod… De-atunci probabil am rămas și cu pasiunea aia nebună a zgomotului picăturilor căzînd pe tablă, asurzitor, răpăitor, copleșitor, apoi celălalt, mai estompat și mai senin, al picăturilor pe țiglă. Din ușa de la pod vedeam cum încep și cum se sfîrșesc ploile, pînă cînd mai rămînea cîte-un pic-pic de pe cîte-o frunză mai mare și mai grea. Așa am învățat că toate se sfîrșesc cumva.

Pe jos, în pod, erau bîrnele casei, mari, groase, de lemn, pe care uneori mergeam în echilibru. Alteori îmi făceam patul între ele. Din cînd în cînd, cu plictiseala aceea tînără și dulce, stăteam pe ele și desenam în lutul uscat. Sau, pur și simplu, visam.

O lume într-un pod de casă. Pe care acum ar trebui să mă gîndesc dacă s-o vînd pe bani puțini și nu neaparat utili, sau să rămînă acolo, departe, așa, pînă va fi din nou pămînt.