Podul

Priveam încremenită pozele primite și simțeam lacrimi grele, lacrimile alea dinauntru care nu ies și pentru care nu prea sînt cuvinte pe lume.

Pereții dărîmați ai casei, iarba crescînd printre, golul din locul unui geam de care și-acum mi-aduc aminte că nu se-nchidea bine, o frîntură dintr-o jaluzea ce parcă mi-aș fi tras-o peste amintiri, un colț de pat printr-o spărtură dintr-un zid… Treptele terasei sparte cu betonul devenit nisip… O claritate imbecilă a pozelor, nimic estompat sau de neînțeles, vedeam cu ochii minții tot ce fusese în copilăria mea în spatele fiecărui pixel din pozele acelea cu casa bunicilor terminată de ani și singurătate.

Tot, și n-aveam de ce să mă agăț, pîn-am zărit un colțișor de pod.

Probabil că jumătate din copilărie, de cînd am învățat să urc scara aceea spre cer, și adolescență mi-am dus-o în pod. Jumătatea aia în care nu mă jucam pe ulițe și dealuri și-n curtea cu albine și pisici și cîini.

În pod mă duceam mereu în după-amiezile acelea interminabile de vară, cînd nu se clintea nimic și bunicii mei se odihneau.

Era cît toată casa și în fiecare an se mai schimba ceva prin el. Veneau, dispăreau lucruri, era pămînt bătătorit pe jos în căldura aceea ventilată de acolo, dar mereu vreun scaun sau saltea aruncate pe undeva, pe care mi le făceam căsuță.

Acolo găseam mereu cărți. Multe cărți. Bunicii mei erau învățători și aveau multe cărți. Nu mai știu prin ce criterii își făceau rotația în fiecare an cărțile acelea de ajungeau din casă-n pod și-apoi la loc, în casă, dar acolo am găsit-o pe „Singur pe lume”, din care citeam fascinată în după-amiezele acelea lungi în care universul dormea.

Acolo nășteau multe pisici. Nu știu acum să spun dacă dintotdeauna sau numai de cînd eram eu pe lume și le iubeam și le feream să le găsească puii, ca să rămînă cîți erau de la mama lor…

Acolo, într-o perioadă scurtă și într-un loc ciudat și foarte îngust, care habar n-am cum se cheamă, cumva prismatic în volum și care se termina cu o gaură rotundă și cît o mînă de om de mică ce dădea afară, erau și porumbei. Intrau, plecau, fîlfîiau aripile întruna și gîngureau.

Tot în pod am fumat mai tîrziu. Știau părinții, știau și bunicii, cu primii fumam împreună, dar în fața lor, a bunicilor, nu am putut, mi se părea o impietate să vorbim firesc și eu să trag fumul acela pe care să-l arunc apoi înapoi în aer. Un gest de nefăcut, care mă despărțea de mine însămi, și-atunci mi-am zis că unde-i cel mai bine și mai sigur să fumez liniștită, decît în podul meu…

Cîte ploi m-au prins în pod… De-atunci probabil am rămas și cu pasiunea aia nebună a zgomotului picăturilor căzînd pe tablă, asurzitor, răpăitor, copleșitor, apoi celălalt, mai estompat și mai senin, al picăturilor pe țiglă. Din ușa de la pod vedeam cum încep și cum se sfîrșesc ploile, pînă cînd mai rămînea cîte-un pic-pic de pe cîte-o frunză mai mare și mai grea. Așa am învățat că toate se sfîrșesc cumva.

Pe jos, în pod, erau bîrnele casei, mari, groase, de lemn, pe care uneori mergeam în echilibru. Alteori îmi făceam patul între ele. Din cînd în cînd, cu plictiseala aceea tînără și dulce, stăteam pe ele și desenam în lutul uscat. Sau, pur și simplu, visam.

O lume într-un pod de casă. Pe care acum ar trebui să mă gîndesc dacă s-o vînd pe bani puțini și nu neaparat utili, sau să rămînă acolo, departe, așa, pînă va fi din nou pămînt.

31 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. ina02s spune:

    Inceputul m-a ntristat, finalul m-a bucurat. Am retrait cu tine toate urcusurile n pod,din ziua de vara, cand lumina e difuza totusi. Mi-a placut mult, m-ai emotionat, m-ai ravasit. Multam. Numai bine!, cu drag,

    Apreciat de 2 persoane

    1. Eu cred că murim și frumusețea adevărată tot rămîne undeva impregnată, în urma noastră 🙂
      Cu drag, și de la mine!

      Apreciat de 2 persoane

    2. ina02s spune:

      Frumusetea adevarata ar trebui sa dainuie, ai dreptate. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  2. Ana May spune:

    Nostalgie la maxim!
    Cu adevarat, copilăria rămâne cea mai frumoasă!
    Frumos articol! Felicitări! 💝⭐⭐⭐

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc!
      Da, nostalgie 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  3. vax-albina spune:

    Podul tău, podul meu? Cred că era modul în care scăpam puțin de sub controlul adulților. Al meu era imens. Pod de casă săsească. Citeam ori rezolvam probleme din Gazeta Matematică 😦 Un maculator (0.65 bani) la câteva zile.
    Fumam, bineînțeles. Rar, doar de fițe, nu ca acum. Bunica, cea care era mereu cu o țigară în colțul gurii (cu sipcă, cum altfel), îmi ascundea pachetul. Erau țigări Favorit, cu filtru alb, care să nu poată fi depistate în cenușarul sobiței din baie de mucurile de Carpați ale părinților. Sincer, sincer? Cred că părinții știau și doar se prefăceau a nu ști. Tehnici de limitare a consumului, nu?
    Dar revenind la pod – acolo era universul meu personal. Acolo sau în corcodușul în care citeam, sus, pe o scândură.
    Mulțumesc pentru amintirile trezite.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Și eu mult, pentru cele împărtășite… Doamne, de ce-oi fi crezut că-s singura din lume care-am crescut mai mult în pod… :))
      Așa e, vezi, uitasem unde ajungeau mucurile, la mine – în… plită?, soba aceea cu ochiuri, unde ridicai cîteva cercuri negre, ca să aprinzi focul…

      Apreciat de 1 persoană

  4. Poteci de dor spune:

    Ne-ai dus pe toţi cu tine acolo, aproape de cer, printre cărţi şi bârne. Am vizualizat tot şi evident, am simţit emoţia şi dorul. E grea decizia, ştiu. Dar cred că amintirile noastre ţin toate casele care ne poartă dorul frumoase şi trainice, cu miros de pâine abia scoasă din cuptor.

    Apreciat de 1 persoană

    1. … din care rupeam un colț cît puteam eu de mare și turnam mierea proaspătă cu borcanul peste abur, ieșind în grabă-n curte 🙂
      Așa e, uitasem de pîinea de acasă ❤

      Apreciat de 1 persoană

  5. Un pod cât o lume întreagă, un pod al amintirilor. „Podul” tău m-a făcut să retrăiesc trecutul, să revăd cotloanele prin care mă ascundeam de câte ori voiam să rămân singură și netulburată. Era locul în care citeam Decameronul (găsit întâmplător în biblioteca mătușă-mii), pe care nu-l puteam citi în camera mea din cauza gurii bunicii. Alerga să le spună părinților că citesc cărți neadecvate vârstei mele.
    Mi-ai trezit nostalgia.

    Apreciat de 1 persoană

    1. E pozitivă, ne încarcă 🙂 Nu c-aș deborda de pozitivitate :)))
      Eu cred că nici acum nu l-am citit în întregime…

      Apreciat de 1 persoană

  6. Mona spune:

    Ce minunate aduceri aminte mi-ai oferit!
    Decizia… e grea și îți aparține. Copilăria și amintirile oricum se țin în podul sufletului. Așadar fă cum e mai bine pentru tine acum 😊

    Apreciat de 1 persoană

    1. Cam nu, m-am tot gindit si am gasit o solutie cam smechera, sper sa nu se supere… nimeni ca „trisez”: nu eu, dar am copii carora nu le spune absolut nimic, fiind si asa departe; asa ca o pot vinde ei fara retineri…

      Apreciat de 1 persoană

  7. Amalia spune:

    De aceea îmi este teamă să mă întorc în locurile dragi copilăriei mele. Încă prefer să păstrez în amintire podul semi-întunecat, în care trona tăcută, dar plină de taine, lada de zestre a bunicii, pătulul în care îmi inventam poveștile, prispa care mi se părea o operă de artă și încă multe altele.
    Acum am devenit melancolică…
    Imbrățișări, Issa!

    Apreciat de 1 persoană

    1. … Cu drag, Amalia!
      Eu uneori caut cu lumînarea melancolia asta, ca o destindere, oricît ar fi de grele unele, dar vine tot cînd vrea ea 🙂

      Apreciat de 1 persoană

    2. Amalia spune:

      Avem nevoie și de ea. Sunt emoții frumoase, chiar dacă ne întristează.

      Posibil să-ți trimit a treia oară mesajul. Am probleme cu netul.

      Apreciat de 1 persoană

    3. 🙂 nu-i problemă!

      Apreciază

  8. papagigli spune:

    Eu am oroare de poduri ne-mansardate, motiv pentru care n-am vizitat nici un pod de casa. Nu spun, scriitura ta romantata e foarte placuta si citibila, asa ca podu-n proza ta ma atrage si pe mine. In realitate, nu ma-nebunesc dupa paienjeni, gindaci si alte lighioane nevertebrate plus praful de-un deget si izul de vechi, oricite.
    Ce mi-a placut in mod special e ploaia sau mai bine spus, muzica ei. Dar eu prefer s-o privesc si s-o ascult de sub terasa casei, cu un vin alb in frapiera. 😉

    Apreciază

    1. Citadin 😦
      Uite că la gîngănii nu m-am gîndit nici o clipă atîția ani, ori nu erau ori… nu știu, poate chiar nu erau :)))

      Apreciază

    2. papagigli spune:

      De fapt am exagerat putin, pentru ca totusi imi place podul … pe spate, dar nu facut de mine, ca eu nici pe fata nu ma mai vad in stare sa-l mai fac 😆

      Apreciază

    3. papagigli spune:

      Poti sa-mi explici si mie de ce am scris „mansardate” fara „n”? Nu de alta dar eu n-am nicio idee 😆

      Apreciază

    4. Nu :)) dar ți-am pus eu „n”-ul, ca măcar dilema asta să n-o mai ai 🙂

      Apreciază

    5. papagigli spune:

      Tks, you made my day 😉

      Apreciază

  9. Aliosa spune:

    CASA părintească NU se VINDE 🙂
    ea se
    CONSERVĂ,
    RENOVEAZĂ,
    eventual se ÎNCHIRIAZĂ
    și obligatoriu se VIZITEAZĂ
    din când în când 🙂 spre ADUCERE AMINNTE 🙂
    și mers la ale PĂRINȚILIR morminte ,
    pentru a PUNE o FLOARE și APRINDE o LUMÂNARE……………….
    EU nu am VÂNDUT CASA PĂRINTEASCĂ …………….
    Fie ca Sfânta TREIME să vă aducă doar BUCURII ! 🙂
    Alioșa ! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Cam știu… 🙂
      Mulțumesc frumos, sărbătoare frumoasă și ție!

      Apreciază

  10. La ceva timp dupa ce bunica a plecat spre o alta lume, copiii au vandut casa batraneasca. Nu pentru bani, dar se gandeau ca in timp, nu va mai ramane nimic din ea. Asa ca ani de zile nu m-am intors in satul in care nu stiu cum reuseam, dar ajungeam uneori in aceeasi zi in care luam vacanta desi nu era chiar aproape de orasul in care locuiam. Am trecut pe acolo, din intamplare, dupa mai bine de un sfert de secol. Nu mai era nimic din casuta unde trandafirii infloreau pana ningea la fereastra camerei mele. In locul ei, trei vile inghesuite, si un petec de ciment. Nici o floare macar. Doar putul de la poarta, facut de bunica, cu apa rece ca gheata, sa aiba lumea de unde bea apa proaspata, spunea ea, era tot acolo. Si in jurul lui, adunati, ca si in vreamea copilariei si adolescentei mele, alti copii. Mi-am sters o lacrima si am trecut mai departe. M-as fi putut opri sa beau o cana de apa, dar nu am facut-o. Poate ca a fost vantul cald de vara ce s-a strecurat pe geamul deschis al masinii, nu stiu, dar am simtit o mangaiere ca si cum mana asprita de munca a bunicii mi-ar fi sters lacrima ivita sub pleoape. Am mai privit odata in jur. Fara ea, satul acela, in care acum curgea apa la robinet si becurile luasera locul lampii cu gaz la care citisem atatea carti, mi se parea doar o copie nereusita a celui mai frumos loc de pe pamant. Nu stiu daca am sa ma mai intorc. Bunica traieste oricum in inima mea, asa cum casuta ei este in amintirile mele…

    Apreciază

    1. A fost bunica ta. Si ti-o spune cineva chiar acuzat ca-i prea rational de multe ori, adica eu…
      Stiu, pentru ca ani de zile i-am simtit fizic pe bunici pe ulita din jurul casei si prin zona, cit a mai ramas mama mea acolo si mai treceam, pina s-a dus si ea.
      Si-a mea, casa, e aproape pamint… Le-am spus vecinilor, cu care am crescut si m-am jucat impreuna, sa foloseasca curtea oricum vor, sa nu creasca balarii aiurea prin ea, macar atit, altceva nu pot sa fac…
      Daca mai treci vreodata, cred ca ar trebui sa bei… e aceeasi apa 🙂

      Apreciază

    2. Stiu, dar atunci nu am putut. Poate unde socul schimbarilor petrecute a fost prea mare. Bunica avea o curte mare, plina de flori si ma asteptam sa o vad . Dar o sa mai trec candva, avand in vedere ca eu locuiesc acum nu foarte departe.

      Apreciat de 1 persoană

    3. Așa e…
      Sîntem plini de povești și numai noi înșine știm ce simțim.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.