Căutînd o veioză cu senzori pentru vise, am dat fără să vreau peste un anunț interesant, un post liber de cercetător la Ministerul Iubirii, îl mutaseră pe Strada Revederii, la intersecția cu Bulevardul Anilor. Îl crezusem mereu undeva, pe la marginea orașului.

Voiam de lucru în principiu, deși nu mă grăbeam, aveam din ce trăi, aveam destulă educație în cont și principii bine cotate la orice bursă.

Dar m-am dus. Am luat ușor concursul, aveam studii în domeniu, ba chiar m-au lăsat să-mi aleg și programul.

… Însă primele săptămîni au fost un mic șoc și chiar am avut momente în care îmi venea să renunț, simțind că mă lasă puterea de organizare, concentrarea, discernămîntul, tot.

Căci mă băgaseră-n arhivă, cică ordin de la un ministru pe care nu-l vedea nimeni niciodată, s-o rezolv – era vraiște de cînd nu mai clasificase nimeni nimic – înainte de a începe studiile pe caz.

… Și-am găsit acolo, aranjînd și triind, triind și rearanjînd, stînd de multe ori peste program, toate iubirile imposibile din lume.

Nici nu știam că sînt atîtea, nici nu le cunoscusem pe unele, de altele nici nu citisem prea mult… A fost foarte greu. Parcă de la începutul lumii nu făcuse nimeni nimic în domeniu.

Iubiri pierdute. Cu subramuri ale pierderii, din prostie, din greșeală, din întîmplare. Mie-mi păreau cam la fel, am sortat destul de greu dosarele respective, după multă și, parcă, inutilă analiză.

Iubiri neîmpărtășite, grele tare, poți s-o iei razna dacă te scufunzi în detalii prea mult. Știam că au psiholog automat de serviciu, dar îmi propusesem să nu-l folosesc.

Iubiri sezoniere. De-o zi, de-o seară, de-o vară, de un an. Au mers ușor, floare la ureche să le recunoști. Dosare subțiri.

Iubiri restrictive, „blond și creț”, „brunetă și cu părul lung”, „cum o fi dar cu ochi albaștri”, astea m-au cam scos din sărite, sper să nu fi fost prea superficială în aranjarea lor. Criteriul vîrstei s-a dovedit de bază.

Iubiri interesate. Aici am rîs mult cu colegii de care dispuneam ca ajutor în caz de nevoie, niște oameni tare de treabă, am rîs atîta pîn-am dat într-un dezgust pe care trebuia să-l camuflăm bine, căci semnaserăm toți un contract de neexpunere a sentimentelor.

Iubiri neîmplinite. La acestea m-am și contrazis cu șeful de departament, voia două tipuri separate, cea cu contratimpul partenerilor în timp și cea cu percepția tardivă a fenomenului. Am susținut, cu semi-cîștig de cauză, că și cînd înțelegi prea tîrziu că ai fost iubit sau că ai iubit e tot un contratimp, în fond, chiar dacă unul singur.

Și altele.

Toate mergeau ca pe roate, era slujba ideală, făcusem paralel și cîteva cursuri de neimplicare emoțională…

… Pînă într-o zi. De fapt, noapte. Căzuse serverul local și clienții nu mai puteau fi direcționați la drafturile lor. Iar cîțiva erau pe cale de a reclama, erau tocmai din cealaltă parte a Pămîntului, la ei era zi cu soare. A trebuit să iau Taxiul Drumului Unic pîn-la serviciu și să caut manual în încăpere cîteva bibliorafturi.

Și m-am pus pe scotocit, cu ochii pe numele lor trecute pe-o hîrtiuță, să nu greșesc. S-a oprit și curentul, am înjurat, știam că-i interzis, dar, cum nici camerele nu funcționau… Și, cu ochii lipiți de somn, într-o stare deloc conformă cu regulamentul, cu o lanternă pîlpîind, aproape să termin, am dat din greșeală peste un sertar nefinalizat cu iubirile neîmplinite, din care a căzut un dosar prăfuit de deasupra, pe care era scris, cu literele mari, rotunde și clare, numele meu. Și încă un nume lîngă, un nume de care uitasem demult, un nume scris negru pe alb și el în fața ochilor mei larg deschiși acum…

Afară începuse să fulgere și cădeau, sporadic, primii stropi.

(foto – D. Zverev)