Mi s-a luat și mie, în sfîrșit, public și oficial, virtual și real.

Să mă explic, ca la clasa întîi.

In octombrie anul trecut a fost un referendum. „Pentru familie”. Unii nu s-au dus deliberat, sub hashtag, nu că nu s-au dus de lene, ca de obicei. Ăia cu „da” de-atunci s-au crizat pe primii, umflînd cu pompă spartă tot ce-au putut.

Ieri, 26 mai, a fost alt referendum. „Pentru justiție”. Ar fi trebuit să fie discuții legate de subiect. Dar nu, și de-aici dezgustul meu, că la referendumul din mai destui au rămas blocați pe ăla din octombrie, de zici că era bis.

Și ghici, deci, de ce nu s-au dus: că era rîndul lor să nu se ducă, adică le-au făcut în ciudă celor ce s-au dus acum.

Mă plîngeam de purtări de 14 ani ale unora din jurul meu…? Acum mă plîng de adulți în pempărși.

Și mi s-a mai luat în aceleași moduri de încă două categorii: de conspiraționiștii pentru care nimic n-are rost, că ne conduc unii de pe sub pămînt sau variante. Și de indiferenți – nu-i mai comentez, că mi-e prea indiferent cum își văd ei de treaba lor acolo-n lumea lor mică și cu interese la fel.

Cu nici unii dintre ăștia nu faci de fapt nimic; pînă și la timp raportați, e pierdut cel din urmă. Sînt incredibil de tolerantă și știu că toată lumea trebuie să existe, dar nu cu jigniri și indolența aia crasă. Degeaba respirăm același aer dacă vorbele nu ne mai ajung de la unii la alții.

Victoriile de ieri n-acoperă mizerii, sînt doar un început și sper să votăm și mai mulți în continuare și de cîte ori este nevoie, numai votînd putem discuta în contradictoriu și avea pretenții.

(foto – constanteanul.com)