„Cînd va bate vîntul
Peste părul tău
Să-ți aduci aminte
De numele meu.

Cînd va bate vîntul
Peste brazi și cetini
Să-ți aduci aminte
Că am fost prieteni.”

Altă protomanea drăgălașă, vorba unei prieten de azi, din oracolele noastre vechi.

Avem în text trei personaje. Eu, deci text liric, persoana întîi singular, ce-i drept – unisex. Tu – responsabilul cu memoria, transfer de responsabilitate, subliniat prin repetiție. Și personajul vădit principal, vîntul – singurul catalizator temporal al celor două ego-uri.

E el substantiv neînsuflețit comun neutru, vîntul, dar e cheia acțiunii, care, fără activitatea lui, nu se poate declanșa.

Care, la rîndul ei, e într-o strînsă legătură cu adverbul de timp „cînd”. Încremenisem puțin, căci eu îl știam adverb de timp și, la o scurtă privire pe net, îmi apărea relativ, ceea ce ar fi schimbat cu totul sensul micului poem popular, în care condiționările sînt clare și determinate, nicidecum relative… Din fericire, era un site fake.

Să revenim. Corespondența viitor simplu-conjunctiv e, de asemenea, oportună, conjunctivul exprimînd de obicei o acțiune virtuală (posibilă sau realizabilă) mulat perfect pe continuarea unui viitor sigur și determinat adverbial fără dubii. O intercondiționare implacabilă și desăvîrșită.

Neomițînd partea lirică a textului, căci am stabilit genul literar, iată imaginea artistică dată de micuța creație: o pădure prin care cam suflă vîntul, ca o metaforă de substituție a părului iubitei (parcă mai pretabil decît părul iubitului, deși asta ar presupune un „eu” liric masculin, mai puțin setat organic pe romantism), răsfirat aidoma ramurilor de copaci. Poți să vezi cu ochii minții degetele amintirii trecînd printre.

Și, cum vîntul bate des prin anotimpurile din sufletul nostru, nu mereu aceleași cu cele de-afară…

(foto – m.adevarul.ro)