„Greu este amorul, grea este iubirea/dar mai grea ca toate este despărțirea”…

Maneaua asta, că nu știu cum să-i zic și nu-i găsesc sursa pe google, mi-a rămas în minte din adolescență, cînd o comentam, supărată, ceva de genul că, dacă a fost o iubire frumoasă, și despărțirea trebuie să fie frumoasă, pe măsură, de comun acord, de ce să fie grea…

Acum, lăsînd naivitatea vîrstei la o parte, m-aș lua-ntîi de „ca”-ul ăla. Dar poate că pe vremea aia era corect să pui „ca” în loc de „decît” la comparativele de inferioritate și de superioritate. Habar n-am, așa cum n-am habar acum de ce toate jurnalele mele vechi sînt, pînă în clasa a zecea, pline de „vroiam”, în ciuda genialelor mele comentarii literare, copiate de o generală și-un liceu, și a olimpiadelor de română. Sau poate „ca”-ul e dovada apartenenței la vreo manea prematură, cum spuneam, ăia nu prea țin cont de gramatică.

Apoi, observ azi și repetiția. „Greu”, totu-i greu, negru, gri, inutil, cine de ce-ar vrea ceva greu în viață, cred că acum treizeci de ani nu exista noțiunea iubirii ăleia de semeni care te face să zbori pe pămînt, pînă la zborul final în universalitatea aia, zice-se, cu rost.

Ca să nu mai zic că nu face distincție între amor și iubire, virgula le dă un raport de egalitate inechitabil.

Și „dar”. Conjuncție coordonatoare adversativă. Adică „greu” versus „greu”…? Trebuia să fie „iar”, trebuia să fie o continuare firească a ideii, o concluzie, o logică, un silogism eventual…

Deși, în paranteză și-n mare secret spus, iubirea e orice, numai logică nu.

(foto – http://www.mujerhoy.com)