Știu exact ce înseamnă un abuz. Și fizic, și psihic.

Nu voi da nume sau detalii picante publice, pentru prieteni e o precizare inutilă. Dar în particular, da, de cîte ori este nevoie, oricui.

Abuzul fizic e simplu. De dovedit, nu de trăit, lasă întotdeauna urme. Din păcate, lasă și jenă, și tabu-uri și o grămadă de altele care îl perpetuează.

Abuzul psihic e puțin mai complicat. Atunci cînd, pe o vulnerabilitate expusă sau ghicită, ți se construiește un întreg eșafodaj de unică sau îndelungată folosință, pînă la uzura maximă. În orice context: în casă, la serviciu, într-un grup comun. Cu conștientizare și interes, poate fi și el dovedit. Sau cel puțin spus.

Ascunse, sînt aproape un păcat ambele.

Toate etapele care urmează după sînt infect de grele.

Întîi, să-ți accepți statutul de victimă. Nevinovată – e cheia. Să ieși cu orice preț din „dar dacă…”, să înțelegi că orice fel de agresor e agresor și-atît, nu există „poate că…”. Analiza problemelor psihice ale agresorului nu trebuie s-o faci tu. Sînt profileri specializați, e treaba lor. Nici iertările nu-s treaba ta, treaba ta e doar să te ierți pe tine însăți de orice vină imaginară.

De gura lumii și-a familiei trec mai repede, prima chiar nu are cea mai mică importanță, pentru că tu știi ce-ai trăit, nu lumea; a doua – dacă nu-i cu tine, e degeaba.

În final, o dată ce ți-ai definitivat acest proces fără cale de întoarcere, spune-l. Închis în tine, îți moare sufletul cu zile. Vorbește. Cît, cum, cînd, cu cine poți. Cu un prieten, psiholog, într-un cerc mare sau mic, oricum, dar vorbește. Pentru tine însăți și, de ce nu, și pentru integritatea sau viața altora.

Într-o zi vei trece peste, dar nu singură, niciodată. Și vei fi surprinsă cît de puțin singură în toate ești de fapt iar împăcarea cu tine însăți e drum înainte.