Că mi-am adus aminte…

Știu parcul ăsta, al Copiilor, de nouăsprezece ani, ca-n palmă.

Aveam, la fiecare dintre cei doi copii, găștile noastre în parc, ani de zile.

Dar uneori nu era nimeni cunoscut, se mai întîmpla și-așa. Și, cum al doilea copil al meu este extrem de sociabil, am socializat și eu, prietenoasă din fire, destul. Cînd s-a putut.

Iar odată m-au lăsat nervii. Am nimerit între vreo trei mămici bine-bine, de-alea gătite scump, cu tot cu prunci la patru ace. Am avut de la-nceput un feeling dubios.

Erau mămicile perfecte din articolul Annei Georgescu, că de aici și amintirea mea…. Eh, și-n timp ce pruncii se jucau de-a bușilea prin încă nisipul mult regretat din parc, noi vorbeam. Ele, mai mult. De la alimentație și altele, rapid la vaccinuri.

Eu, cu vaccinurile, am povestea mea personală. Nu-s împotrivă, Doamne ferește, că-s mămică normală, care-am avut tuse măgarească și pojar cînd eram mică. Dar ambii mei copii au avut la un vaccin anume niște reacții atît de urîte încît să mă sperie și să nu-mi placă, deși nu aș îndrăzni să le refuz.

Or ele, mămicile mele de ocazie, etalau cu mare măiestrie, ceea ce m-a determinat să înțeleg și studiul din spatele problemei, toate vaccinurile făcute de ele propriilor copii. Cînd spun „toate”, înseamnă tot ce se putea face acum vreo nouă ani, tot ce era pe piață, iar la vaccinurile românești aveau alternativa lor străină, cumpărată cu bani grei, cu milioanele de-atunci…

… Eram deja chircită-n treningul meu zilnic de parc, cînd au ajuns privirile lor și la mine, doritoare de informații și confirmări… Nu eram încă atît de seacă în răspunsuri cum pot fi azi cînd nu mă interesează un subiect, eram încă o mămică, chiar dacă la al doilea copil, timorată uneori de sfera informațională care mă cuprindea din toate părțile. Dar tot n-am putut să le fac pe plac, imposibil să aprob de politețe o asemenea sclifoseală, imposibil și să le spun gîndurile mele, n-aveam nici o șansă de feed-back…

Așa că le-am zis simplu că copiii mei au făcut doar vaccinurile obligatorii, cele oferite de stat. „Ca pe-o altă planetă/imensă, străină și grea” m-au privit, nevorbite între ele, trebuie să le fi oripilat tare mult ideea asta năstrușnică, dar și eu am simțit o mare ușurare, și-așa cei mici începuseră să se-nvrăjbească, la cîțiva anișori nici o prietenie nu prea trece de juma de oră, ori chiar n-aveam chef și de cine știe ce trend în împărțeala lucrurilor și altele…

… Cît despre împărțitul lucrurilor, unde și aici am tot oscilat pînă m-am prins care-i treaba, o propoziție care-a rămas celebră într-un cerc restrîns pînă azi. Fii-mea și un băiețel, crescuți împreună la bloc și-n parc ani de zile, se băteau într-o zi pe-o lopețică, nici nu mai știu a cui era, și băiețelul, cu lacrimi de crocodil, urlă la un moment dat la noi toți, cu o disperare maximă, în rîsul nostru adult absolut: „dar mîine nu era a noastră”!