17.15, Gara de Nord, eu și gugu ăsta pe peron la metrou.

Cinci minute, mai tîrziu, Piața Victoriei, cobor să-l schimb și dau să urc scările. În fracțiunea de fracțiune a unei secunde înțeleg că vreau să urc pe partea greșită, că nu-i cale înapoi și nici înainte. Toate le pricep simultan cu puhoiul de oameni care cobora pe unde voiam eu să urc, mulțimea aia-n care nu cade un ac jos.

… Și-atunci, ca Eminescu, „într-un ceas gîndind la viața toată”, îmi dau seama că trăiesc live, a cîta oară, parabola vieții mele.

Aceea de a merge împotriva valului. La început din fronda aia gratuită de adolescentă rebelă, apoi din nihilismul unei maturități care nici ea nu mi-a plăcut în fază inițială, apoi am rămas așa, că am constatat că eram în apele mele.

Și, pe bune, e ceva în asta. Că vezi mai bine unde vrei s-ajungi. Că-ți poți trage sufletul pe drum. Tu-ți permiți să te oprești, ei nu. Că ăia din val nici n-au timp să te-njure, deși, mamă, ce și-ar mai dori, trebuie să meargă repede, că așa trece valul, și tot ajung cîțiva călcați în picioare la capătul lui. Cei din mijloc cred că nici nu mai țin minte unde sînt și ce vor, dar merg în virtutea inerției.

… Ajung sus și privesc în spate. Două valuri, cu alți oameni mereu, interminabile, unul la dus, unul la-ntors, știam că nu voi regreta nimic.

De unde tot izvorau, habar n-am, dar știu sigur că întotdeauna, între două valuri care curg opus, se face cumva un culoar îngust și liber unde-ți poți vedea liniștit de tine.