Mă simt trădată și înșelată, în povestea cu Gabi, cum nu m-am simțit niciodată.

Am fost prietene atît cît pot fi două ființe. Doi copii. Două fete. Două femei. Am împarțit și ne-am dat totul una alteia. Ani și ani. Nu i-am numărat. Ne-am certat de multe ori, aveam o groază de păreri diferite și nu făceam nici una concesii – dar ne-mpăcam mereu cu și mai multă iubire. Mereu. Pînă și băieți – ca să zic așa – am împărțit, și nu erau prostii sau bătăi de joc, erau probleme serioase pentru vîrsta pe care o aveam! Și nu ne-am despărțit. „Problemele serioase” au trecut și noi am rămas. Aceleași.

Dmnezeu știe ce ne-a unit! Eu, acum, nu, dar senzația aia că ai un prieten în ciuda tuturor lucrurilor care vin peste o mai am încă… Și mi-e destul de greu să găsesc cuvinte pentru ea. Și, Doamne, cînd mi-aduc aminte… în cele mai mici și neînsemnate lucruri posibile eram opuse!

O singură dată a existat o stare ezitantă între noi. Nu ne văzuserăm de luni de zile (se mai întîmplase), se căsătorise de ceva timp și venise acasă pentru cîteva zile. Singură. M-a chemat, cu veșnicele cuvinte: „ai ceva timp de pierdut?”. Și dacă n-aveam, aș fi zburat la ea. De dor, nu de curiozitate. Și am pierdut cu-adevărat vreo jumătate de oră vorbind banalități. Nu era genul niciuneia și stinghereala dintre noi devenise palpabilă. Am tăcut amîndouă, parcă dirijate, și după clipe (minute?) grele minunea s-a produs. Aproape ne durea bucuria regăsirii.

N-aveam prieteni comuni, nu mergeam împreună în vizite, în excursii, la petreceri. Niciodată. În comun ne-aveam doar pe noi – și parcă trăiam restul de viață asteptînd cu disperare să ne întîlnim, să înțelegem… Eram la vîrsta întrebărilor fără răspunsuri.

… Într-o zi a venit la mine – iarăși nu ne văzuserăm de cîtva timp, mă sunase și întîmplător eram acasă (mă mutasem deja), pentru că așteptam un telefon important (de la Radu…). Eram cu Cornelia și a venit. Era disperată, atît de neagră nu o văzusem niciodată și am înțeles că i s-a întîmplat ceva extrem de grav. Am ascultat-o în dodii, nu pricepeam nimic, n-aveam chef să fiu atentă și a sunat telefonul. Am vorbit mult, încîntată, în timp ce ea îi povestea Corneliei – iar, cînd am închis, eram atît de agitată și de veselă… În fine, i-am zis „iartă-mă, Gabi, dar eu sînt fericită…” – a înțeles și a plecat. Nu e nici o dramă aici, se mai întîmplase între noi un asemenea contrast de stări și asemenea cuvinte directe și știu sigur că nu ne dureau.
Dar…

Gîndindu-mă acum în urmă, îmi dau seama că există predestinare.
Nu știu unde ar fi putut încăpea liberul arbitru în povestea asta.

… Spuneam cînd eram mici și citeam basme și legende, că „o să-i supărăm pe zei cu prietenia noastră”!…

Nu ne-am mai văzut de atunci decît foarte rar, de vreo două-trei ori, întîmplător, prin oraș. Eram fiecare cu altcineva și ne salutam, atît, dar, la bucuria mea de-a o vedea, salutul ei (acum îmi dau seama) suna atît de rece! Prea mult o cunoșteam ca să nu-mi dau seama chiar și dintr-o singură inflexiune că s-a întîmplat ceva. Îmi era imposibil să înțeleg și încercam să uit, lăsînd pe seama forțelor divine rezolvarea.

Și a venit.

M-am dus într-o zi acasă. Eram singură și… în fine, gîndindu-mă cu ce să-mi umplu timpul vreo oră, mi-am adus brusc aminte: Gabi! Și-atunci, cu o bucurie fără seamăn, cu un suflet plin de-atîtea lucruri nespuse și de spus doar pentru ea, cu dor, pur și simplu, și arzînd de nerăbdare, am sunat-o:
– Ai o jumătate de oră de pierdut cu mine?
– Nu.
… Sec pînă la piatră.
Atunci mi-au revenit în minte toate saluturile ei laconice din ultimul timp și, cu suflet greu și parcă cu cuțite-n gît, am întrebat:
– Gabi, s-a întîmplat ceva?
În secundele care au urmat pînă la răspunsul ei, am trăit o mulțime de senzații. O să încerc să le explic, așa cum au fost. Am intuit că se petrecuse ceva ireparabil. Mi s-a părut că retrăiesc o scenă veche. Că știam de mult. Că ruptura era inevitabilă. Că îi cunosc deja cuvintele care vor urma. Și, din nou, senzația ireparabilului… Pentru nici una dintre stări n-aveam temeiuri logice…
– Nu te preface că nu știi nimic. N-are rost.
A zis ea.
Înnebunită, după un timp de tăcere în care a vrut să închidă, i-am cerut explicații. I-am spus că n-am ce să înțeleg, pentru că nu știu nimic… mă rog, și, în final (oare în momente-cheie ale vieții, dacă nu tăcem, toți folosim vorbe mari și/sau stupide?), i-am cerut cu duritate:
– În numele prieteniei care ne-a legat, cred că am dreptul la explicații. Te rog să-mi explici.
Poate par caraghioase unui străin, dar pe mine și acum cuvintele astea mă aruncă în aceeași disperare din acea zi.
… Și mi-a explicat, după o ezitare lungă. Mi-a explicat, fără să-mi lase timp să spun nimic (aveam ceva de zis…?!?), cu aceeași poftă veche de-a-mi vorbi, pentru ultima oară, cum că eu i-am furat banii (un milion de lei) din casă, din camera ei, într-o carte sau cam așa ceva, pe care-i primise mostenire de la o bunică din Constanța și cu care voia să-și cumpere o garsonieră – îi venise rîndul, pe listă (știam că-i visul ei cel mai de preț, ca și al meu…). Cum că n-o să cheme poliția și n-o să spună nimănui, atît de tare sufera din cauza asta – și a suferit cumplit, din clipa în care a înțeles că eu am făcut-o, repeta mereu un lucru, că i-aș fi luat într-o (dintr-o?!?) carte, pe care am luat-o de la ea, într-o seară, cînd am plecat grăbită… Și apoi, atunci, cînd eram eu așa de fericită, normal că nici n-am ascultat-o povestindu-și tristețea, pentru că știam, nu din cauza telefonului eram eu fericită… „Mi-ai făcut cel mai mare rău”, îmi spunea, „și nici măcar nu-ți cer să recunoști, nu mai vreau nimic de la tine, nimic, niciodată…”.

O ascultam împietrită. Atîta durere și convingere erau în glasul ei, că m-au făcut o clipă să mă îndoiesc de mine însămi, oare chiar nu-i luasem eu banii?!? Dar, Dumnezeule, unde-i pusesem, eu, care n-aveam serviciu și deja (ca și acum) n-aveam bani de țigări și pîine de azi pe mîine?… M-am scuturat, cuprinsă de oroare. I-am spus la sfîrșit ceva de genul „dacă vreodată, oricînd, ai să te convingi că nu sînt eu, caută-mă”. Cred că-mi tremura vocea.

N-am plîns, pentru că pe vremea aceea nu știam să plîng. Și cît aș fi vrut să plîng!

M-am dus glonț acasă, dincolo. Mi-am controlat toate cărțile. Aveam una singură de la ea, o mai am și azi, „Arta refugii”, de Paul Goma, pe care mi-o adusese ea într-o zi, nicidecum s-o iau eu într-o seară, grăbită… Am răsfoit-o pagină cu pagină, de cîteva ori, sperînd într-o minune grotescă: sa găsesc banii, sau vreun cec, vreo hîrtie, act, pe care să scrie un milion…
Mă omora cu clipe absurditatea întîmplării.

Disperarea de cerc închis, că nu mai e nimic de făcut, de spus, că ceva s-a terminat atît de ilogic și că cea mai omenească alinare, plînsul, ți-e refuzată și ea, ca o pedeapsă – nu pot să le explic.

Îmi mai aduc aminte că m-am dus și mi-am cumpărat o sticlă de rom, pe care am băut-o pe toată, singură și repede. Nu s-a întîmplat nimic din ce-aș fi vrut. Nu m-am îmbătat, nici măcar n-am amețit, nu mi-a fost rău, n-am adormit.
Nimic. Eram mai lucidă ca niciodată și împietrisem iar.

(fragment, 1994)