Prietenia care a supărat zeii

Mă simt trădată și înșelată, în povestea cu Gabi, cum nu m-am simțit niciodată.

Am fost prietene atît cît pot fi două ființe. Doi copii. Două fete. Două femei. Am împarțit și ne-am dat totul una alteia. Ani și ani. Nu i-am numărat. Ne-am certat de multe ori, aveam o groază de păreri diferite și nu făceam nici una concesii – dar ne-mpăcam mereu cu și mai multă iubire. Mereu. Pînă și băieți – ca să zic așa – am împărțit, și nu erau prostii sau bătăi de joc, erau probleme serioase pentru vîrsta pe care o aveam! Și nu ne-am despărțit. „Problemele serioase” au trecut și noi am rămas. Aceleași.

Dmnezeu știe ce ne-a unit! Eu, acum, nu, dar senzația aia că ai un prieten în ciuda tuturor lucrurilor care vin peste o mai am încă… Și mi-e destul de greu să găsesc cuvinte pentru ea. Și, Doamne, cînd mi-aduc aminte… în cele mai mici și neînsemnate lucruri posibile eram opuse!

O singură dată a existat o stare ezitantă între noi. Nu ne văzuserăm de luni de zile (se mai întîmplase), se căsătorise de ceva timp și venise acasă pentru cîteva zile. Singură. M-a chemat, cu veșnicele cuvinte: „ai ceva timp de pierdut?”. Și dacă n-aveam, aș fi zburat la ea. De dor, nu de curiozitate. Și am pierdut cu-adevărat vreo jumătate de oră vorbind banalități. Nu era genul niciuneia și stinghereala dintre noi devenise palpabilă. Am tăcut amîndouă, parcă dirijate, și după clipe (minute?) grele minunea s-a produs. Aproape ne durea bucuria regăsirii.

N-aveam prieteni comuni, nu mergeam împreună în vizite, în excursii, la petreceri. Niciodată. În comun ne-aveam doar pe noi – și parcă trăiam restul de viață asteptînd cu disperare să ne întîlnim, să înțelegem… Eram la vîrsta întrebărilor fără răspunsuri.

… Într-o zi a venit la mine – iarăși nu ne văzuserăm de cîtva timp, mă sunase și întîmplător eram acasă (mă mutasem deja), pentru că așteptam un telefon important (de la Radu…). Eram cu Cornelia și a venit. Era disperată, atît de neagră nu o văzusem niciodată și am înțeles că i s-a întîmplat ceva extrem de grav. Am ascultat-o în dodii, nu pricepeam nimic, n-aveam chef să fiu atentă și a sunat telefonul. Am vorbit mult, încîntată, în timp ce ea îi povestea Corneliei – iar, cînd am închis, eram atît de agitată și de veselă… În fine, i-am zis „iartă-mă, Gabi, dar eu sînt fericită…” – a înțeles și a plecat. Nu e nici o dramă aici, se mai întîmplase între noi un asemenea contrast de stări și asemenea cuvinte directe și știu sigur că nu ne dureau.
Dar…

Gîndindu-mă acum în urmă, îmi dau seama că există predestinare.
Nu știu unde ar fi putut încăpea liberul arbitru în povestea asta.

… Spuneam cînd eram mici și citeam basme și legende, că „o să-i supărăm pe zei cu prietenia noastră”!…

Nu ne-am mai văzut de atunci decît foarte rar, de vreo două-trei ori, întîmplător, prin oraș. Eram fiecare cu altcineva și ne salutam, atît, dar, la bucuria mea de-a o vedea, salutul ei (acum îmi dau seama) suna atît de rece! Prea mult o cunoșteam ca să nu-mi dau seama chiar și dintr-o singură inflexiune că s-a întîmplat ceva. Îmi era imposibil să înțeleg și încercam să uit, lăsînd pe seama forțelor divine rezolvarea.

Și a venit.

M-am dus într-o zi acasă. Eram singură și… în fine, gîndindu-mă cu ce să-mi umplu timpul vreo oră, mi-am adus brusc aminte: Gabi! Și-atunci, cu o bucurie fără seamăn, cu un suflet plin de-atîtea lucruri nespuse și de spus doar pentru ea, cu dor, pur și simplu, și arzînd de nerăbdare, am sunat-o:
– Ai o jumătate de oră de pierdut cu mine?
– Nu.
… Sec pînă la piatră.
Atunci mi-au revenit în minte toate saluturile ei laconice din ultimul timp și, cu suflet greu și parcă cu cuțite-n gît, am întrebat:
– Gabi, s-a întîmplat ceva?
În secundele care au urmat pînă la răspunsul ei, am trăit o mulțime de senzații. O să încerc să le explic, așa cum au fost. Am intuit că se petrecuse ceva ireparabil. Mi s-a părut că retrăiesc o scenă veche. Că știam de mult. Că ruptura era inevitabilă. Că îi cunosc deja cuvintele care vor urma. Și, din nou, senzația ireparabilului… Pentru nici una dintre stări n-aveam temeiuri logice…
– Nu te preface că nu știi nimic. N-are rost.
A zis ea.
Înnebunită, după un timp de tăcere în care a vrut să închidă, i-am cerut explicații. I-am spus că n-am ce să înțeleg, pentru că nu știu nimic… mă rog, și, în final (oare în momente-cheie ale vieții, dacă nu tăcem, toți folosim vorbe mari și/sau stupide?), i-am cerut cu duritate:
– În numele prieteniei care ne-a legat, cred că am dreptul la explicații. Te rog să-mi explici.
Poate par caraghioase unui străin, dar pe mine și acum cuvintele astea mă aruncă în aceeași disperare din acea zi.
… Și mi-a explicat, după o ezitare lungă. Mi-a explicat, fără să-mi lase timp să spun nimic (aveam ceva de zis…?!?), cu aceeași poftă veche de-a-mi vorbi, pentru ultima oară, cum că eu i-am furat banii (un milion de lei) din casă, din camera ei, într-o carte sau cam așa ceva, pe care-i primise mostenire de la o bunică din Constanța și cu care voia să-și cumpere o garsonieră – îi venise rîndul, pe listă (știam că-i visul ei cel mai de preț, ca și al meu…). Cum că n-o să cheme poliția și n-o să spună nimănui, atît de tare sufera din cauza asta – și a suferit cumplit, din clipa în care a înțeles că eu am făcut-o, repeta mereu un lucru, că i-aș fi luat într-o (dintr-o?!?) carte, pe care am luat-o de la ea, într-o seară, cînd am plecat grăbită… Și apoi, atunci, cînd eram eu așa de fericită, normal că nici n-am ascultat-o povestindu-și tristețea, pentru că știam, nu din cauza telefonului eram eu fericită… „Mi-ai făcut cel mai mare rău”, îmi spunea, „și nici măcar nu-ți cer să recunoști, nu mai vreau nimic de la tine, nimic, niciodată…”.

O ascultam împietrită. Atîta durere și convingere erau în glasul ei, că m-au făcut o clipă să mă îndoiesc de mine însămi, oare chiar nu-i luasem eu banii?!? Dar, Dumnezeule, unde-i pusesem, eu, care n-aveam serviciu și deja (ca și acum) n-aveam bani de țigări și pîine de azi pe mîine?… M-am scuturat, cuprinsă de oroare. I-am spus la sfîrșit ceva de genul „dacă vreodată, oricînd, ai să te convingi că nu sînt eu, caută-mă”. Cred că-mi tremura vocea.

N-am plîns, pentru că pe vremea aceea nu știam să plîng. Și cît aș fi vrut să plîng!

M-am dus glonț acasă, dincolo. Mi-am controlat toate cărțile. Aveam una singură de la ea, o mai am și azi, „Arta refugii”, de Paul Goma, pe care mi-o adusese ea într-o zi, nicidecum s-o iau eu într-o seară, grăbită… Am răsfoit-o pagină cu pagină, de cîteva ori, sperînd într-o minune grotescă: sa găsesc banii, sau vreun cec, vreo hîrtie, act, pe care să scrie un milion…
Mă omora cu clipe absurditatea întîmplării.

Disperarea de cerc închis, că nu mai e nimic de făcut, de spus, că ceva s-a terminat atît de ilogic și că cea mai omenească alinare, plînsul, ți-e refuzată și ea, ca o pedeapsă – nu pot să le explic.

Îmi mai aduc aminte că m-am dus și mi-am cumpărat o sticlă de rom, pe care am băut-o pe toată, singură și repede. Nu s-a întîmplat nimic din ce-aș fi vrut. Nu m-am îmbătat, nici măcar n-am amețit, nu mi-a fost rău, n-am adormit.
Nimic. Eram mai lucidă ca niciodată și împietrisem iar.

(fragment, 1994)

25 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Mihail Toma spune:

    Eee, de-ar fi să pun botu’ aș zice c-am mai văzut, și chiar am văzut, nu foarte apropiați, dar pe-aproape, care și-au pierdut, subit, mințile. Nu-i de joacă cu jucărica asta pe care-o purtăm pe umeri, te lasă când nici nu crezi de ți se pare că ești acasă în pat și tu umbli prin oraș de să te calce mașinile, dar… căci întotdeauna există și un dar! orice tâmpenie are un sâmbure de adevăr.
    Nu cumva ai împrumutat vreo carte de-a fetei?
    😉 😀
    Am și eu una, similară, cu mușamaua, îi mai la vale, acu vreo doi ani.

    Apreciat de 3 persoane

    1. Nu 😦 Singura, pe care-o am si-acum, e cartea lui Goma… Am intors atunci totul pe toate partile, acum s-au sters multe detalii… Dar ramine unul dintre lucrurile neterminate intr-o viata si un fapt care-mi clinteste mult sperantele alea cu rezolvarile karmice si fazele cu „totul se intimpla cu un motiv”. Exclus sa-l pot vedea…
      … Cum e cu musamaua? :))

      Apreciat de 1 persoană

  2. Mihail Toma spune:

    Dar, din dar, se face rai!!!!!!!!!!!!!!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Mihail Toma spune:

    Nu mai țin minte titlul… și la ora asta și starea mea, nu prea se leagă 😉
    Rezumat: am avut un vecin, s-a ramolit, acu-i la azil. Ținea banii sub mușamaua din bucătărie. A adus o fată să-i facă curat și asta a dat peste bani și dusă a fost.
    Dar cam prostuță, Moșu nu schimba mușamalele, tot punea una peste alta. Deasupra erau de 5 lei, dedesupt de 10…
    Lozu mare de 200 era sub ultima mușama!!!!!!!!
    😀
    Mi-am adus aminte: Filatelie. Dă searce! 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    1. :))) ok! Merci frumos!

      Apreciat de 1 persoană

  4. papagigli spune:

    Si care-i concluzia, ca in ’94 aveati sub 30, ceea ce ma face sa cred ca nu era dusa cu capul. Sau ii imbatrinise mintea inaintea trupului? Ca fata spune clar ca „atunci cind si-a dat seama ca esti tu” ceea ce inseamna ca a intors-o pe toate fetele pina sa ajunga la tine.
    Dar daca ai luat cartea, cu adevarat, si altcineva, la tine-n casa a „rasfoit-o”?

    Apreciază

    1. 22, respectiv 23, ca am scris mai tirziu… Sigur ca am disecat atunci totul… dar la ce spui tu nu m-am gindit niciodata. Habar n-am. Singura mea parere de rau ramasase ca nu am intrebat si sub ce forma fizica sint banii iar senzatia mea de atunci fusese ca, probabil, i-i luase sau nu voise sa i-i dea tatal ei, pe care il adoram, tatii nostri erau impotriva sa stam singure, in ciuda virstei… 😦 Dar a fost doar un gind, nu ma incarc acum cu o asemenea acuzatie iar soarta nu a rezolvat-o.

      Apreciat de 1 persoană

  5. Aura B. Lupu spune:

    C-au fost banii în carte sau nu, nu-i relevat. Relevantă-i doar acuzația. Asta-i împietrirea sufletului, ne-îmbătarea și ne-amorțirea durerii nici după o sticlă de rom…
    Când te legi într-o astfel de prietenie, atât de profundă, completă, în care tu te angajezi cu TOT ce ai în suflet, fără rezerve și pe deplin, o astfel de acuzație din partea cealaltă, care se presupune că te cunoaște, te știe CEL mai bine, normal că te devastează mai mult și mai tare decât un taifun. Te pustiește…
    CUM să creadă așa ceva tocmai ea? CUM???
    Dacă situația ar fi fost invers tu Issabela ai fi procedat altfel, nu?
    Eu da, cu siguranță…
    Te îmbrățișez și-ți trimit un gând bun. ❤

    Apreciat de 1 persoană

    1. … Chiar nu m-am intrebat niciodata invers, nu mi-a dat prin cap, ba chiar am mai trecut prin doua-trei faze asemanatoare, ca de-aici supararea mea pe „totul se-ntimpla cu un motiv” pe care nu l-am gasit niciodata… Am ramas din toate cu „M-am resemnat, atit a fost sa fie/Ma uit cum cade soarele-n apus/Si-astept raspunsuri care n-au sa vie/La intrebari pe care nu le-am pus”.
      … Ai dreptate, nu cred ca as fi acuzat. Pentru ca asta ar fi insemnat sa neg constient tot in ce crezusem pina atunci.
      Mult drag si din partea mea ❤

      Apreciat de 2 persoane

  6. Amalia spune:

    Nu știu cum a putut să gândească în felul ăsta despre tine ținând cont de prietenia voastră. Multe greșeli s- au făcut, încă de la primul telefon. O intrebare directă, o rugăminte „uită-te în carte să vezi dacă nu am lăsat niște bani acolo”, încă un telefon din partea ei imediat ce erai mai liberă… nu știu, comunicare. Dar acuzațiile alea… Hm!

    Apreciat de 2 persoane

    1. 🙂 acum am uitat detaliile si nu mai conteaza, dar probabil la toate astea ma gindisem si eu cind spuneam ca simteam ca era „predestinare”, chiar m-am intrebat, copiind, ce-am vrut sa spun…
      Poate astea-s chestiile alea de ramin pe alte vieti, sau poate de-acolo vin :))

      Apreciază

  7. Urât deznodământ pentru o prietenie. Astfel de momente te întristează de câte ori le retrăiești. O prietenă adevărată ar fi trebuit să te cunoască, nu poţi răni oamenii așa, acuzandu-i.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Da, ramin undeva, si nedreptatea si pierderea. Le clasezi, nu stiu un termen exact 🙂 dar te-alegi, cind ti-aduci aminte, cu niste tristeti inutile si… unsolved.

      Apreciat de 1 persoană

    2. Rănită de două ori. Frustrări cât încape. Dar, în viaţa asta scurtă, trebuie să trecem și prin evenimente nedorite.

      Apreciat de 1 persoană

  8. ina02s spune:

    Ce gust amar.. iti lasa o prietenie destramata absurd si nefiresc. As vrea sa-ti spun cliseul ” ce nu te omoara te intareste”, dar nu-l cred. Pot sa-ti spun ca ai scris tare reusit si ca in genere, durerea, greul, emotia extrema, creaza. Numai bine!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Știi… vorbind abia acum prima oară despre această întîmplare, după atîția ani, cu voi, încep să cred că a fost o probă, poate finală, de netrecut. Nu m-am gîndit niciodată așa…
      Mulțumesc frumos, numai bine și ție!

      Apreciază

  9. Marina Costa spune:

    La ce ți s-a întâmplat ție, comentariul este; hoțul cu un păcat (că a furat), păgubașul cu o sută (că bănuiește pe nedrept o sută de oameni). Mai cunosc astfel de prietenii rupte brusc. Și ajung la altă concluzie – unii oameni intră în viața ta pentru un motiv, alții pentru un timp… Știi povestea, a circulat pe net: a reason, a season… Anotimpul vostru (si al meu cu altele) s-a sfarsit…

    Apreciat de 1 persoană

    1. … Nu, n-o știam, să mă atenționezi dacă mai apare, de fapt o să-ncerc s-o caut eu 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  10. Poteci de dor spune:

    Dureroasă poveste. Că un astfel de final pentru o prietenie atât de puternică loveşte direct în suflet şi lasă urme. Mă întreb însă cam câtă încredere a avut ea în tine dacă a procedat aşa? Tu ai fi putut să o bănuieşti pe ea? Nu cred.

    Apreciat de 1 persoană

    1. În nici un caz o acuzație fără a-i da celuilalt dreptul la disculpare, căci am mai acuzat și eu.
      Dar să-nchid o ușă definitiv cu o hotărîre luată de una singură într-o relație așa importantă – niciodată.

      Apreciat de 1 persoană

  11. Aldus spune:

    Io zic că ai dreptate cu concluzia din comentarii. Că și relațiile ăstea profunde uneori vin cu diverse probe. Soarta n-are ce să repare de la sine, câtă vreme prietena ta nu trece testul încrederii în tine. La fel cum într-o relație de cuplu profundă care s-a rupt, soarta n-are cum să-i aducă înapoi câtă vreme unul dintre ei nu este capabil să ierte o greșeală a celuilalt, și exemplele pot continua.

    Apreciază

    1. Așa e. Abia scriind după treizeci de ani și citindu-vă pe voi, am văzut și eu în felul ăsta…

      Apreciază

  12. 2deJoy spune:

    Buna, stii ca de multe ori se termina si gata, destinul impinge si mai pune si umarul daca voi nu vedeti ca trebuie sa se termine ceva. Poate fi vorba de diferente mari de vibratie si atunci se rupe de la sine.
    Eu am renuntat pur si simplu la o prietena pentru ca nu mai era un flux normal de energie intre noi,dorea de la mine sa fie imbarbatata, imi solicita sa o ajut tot timpul,iar eu nu puteam sa o vad cum aluneca pe panta depresiei.Unele fiinte trebuie sa-si vada singure de karma lor, tu nu faci decat sa te opui sa-si invete destinul.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Issabela spune:

      Sună puțin dur ce spui tu, dar înțeleg exact și punctul ăsta de vedere, acum mult mai mult decît atunci.
      Luasem oricum mereu povestea asta filosofic, în genul „ce-i prea mult strică” sau „nimic nu-i pentru totdeauna”, pentru că, în sensul ei strict, rămînea o nedreptate greu de dus și de explicat.
      Dar vorbele tale, „mai pune și umărul”, deja mă răsfiră prin altele, m-ai pus pe gînduri…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.