Se prea combină totul și se prea repetă. E ca o roată care se-nvîrte – sus și jos, mereu.
Ce nu pot eu avea e senzația de mijloc. Am fost obosită de moarte, am fost pasivă. Am fost fericită. Acum sînt derutată. Iarăși.

Am trăit povești frumoase și povești imbecile.
Am crezut că mie nu mi se pot întîmpla lucruri care mi s-au întîmplat deja.

Am și pierdut. Nu umilitor, dar trist.
O tristețe neagră a rămas în mine în urma lui Codruț. Am reușit să găsesc o limită onorabilă la care să mă opresc, am reușit să înțeleg că pierdusem atunci, demult, și nu abia acum, cum mă încăpățînam să cred, și am suferit. Am suferit însă nu cu orgoliul, ca de obicei, ci chiar cu sufletul.

Codruț a fost pentru mine o experiență unică. Și o durere mare.
Era la început un vis care mă speria, mă închistasem în dragostea cu Radu, îmi făcusem o carapace din cea mai falsă veșnicie, iar Codruț, îndrăgostindu-se de mine atît de puternic, atît de brusc, îmi dărîma eșafodajul. Cît de îndrăgostit a fost, cît de în palma mea se depusese, abia tîrziu aveam să înțeleg, cunoscîndu-l și altfel, amant la cerere – și atît. L-am gonit cu disperare și cu grabă și a fost nevoie de cuvinte grele, cuvinte care nu se uită, ca să scap de el, atunci, prima dată.

Toamna din unele cuvinte e dulceagă, amăruie, galbenă, frunză resemnată. În vorbele mele era doar ger dinspre poli.
A plecat, în cele din urmă. Cu sufletul între picioare.

Dar clipe ale noastre, pe care foarte tîrziu le-am simțit comune, și nu doar ale lui sau ale mele, au rămas pe undeva prin mine. S-au adunat, s-au comparat, s-au sedimentat – n-am de unde să știu tot ce-au făcut acolo, nici măcar unde au fost nu știu – și-au ieșit.

Pe rînd, pînă cînd m-am simțit pregătită să-l întîlnesc din nou. Dar altfel. Să-i dau tot ce merită. Pentru că merita. Și l-am căutat. Cu sufletul deschis m-am dus la el, pe cîmp de maci mergeam în zori de zi, și m-am trezit că-i seară, că m-am cufundat în bălării și mi s-a făcut frică de noaptea care venea. M-am întors.

Așa s-a terminat a doua și ultima oară. Degeaba-mi scormonesc mintea, nu-i găsesc reproșuri.
Nimic din ce știam n-am regăsit în el. Era altcineva. Sau poate altcineva fusese doar în acele zile de sînziene, cînd i se deschiseseră cerurile și mă văzuse pe mine…

Nu-l doresc și nu l-am dorit niciodată, dar aveam nevoie de felul lui de-a fi, de sufletul lui lîngă al meu aveam nevoie. De tăria lui, chiar dacă nebunia și-o pierduse.
De tot ce era el aș fi putut avea nevoie pentru mult, mult timp.

N-a fost nici el.

(fragment; foto – http://www.paradisverde.ro)