Majoritatea nu vrem adevăruri. Banale, nu esențiale.

Lăsînd la o parte că acesta „nu e niciodată pur și rareori simplu”.
Uneori e evident. Sare în ochi. E adevăr comun că-i luna mai, că-i ora 22.22 cînd scriu și pot dovedi, că Dragnea-i tembel, că Iliescu trăiește, c-o să fie vară iar.

Majoritatea nu vrem lucruri spuse. Mai nimeni nu vrea să audă „nu-i bine”, „nu te iubesc”, „nu vreau să”, „arăți cam ciudat”, „te-ai îngrășat”, „preferam să”, „n-am chef”, „minți”, „scrii greșit”, „nu-mi place”.

Majoritatea vrem lucruri presupuse, „ești minunat(ă)”, „a fost perfect”, „superb”, „a(veț)i dreptate”, „așa e”, „felicitări”, „cît de frumos”, urări și laude care nu se mai termină cînd încep, aluneci bine pe făgașul ăsta.

Știți poza aia celebră cu apele a două oceane care se spune că se-ntîlnesc, dar nu se amestecă niciodată?

Așa și lumile-astea.

Aia-n care-i totul idealizat, culmea, ca-ntr-o realitate virtuală, de dimineața pînă-n cealaltă dimineață și toate relele nopților, care oricum există, îs pe-ascuns, sub măștile mesajelor frumoase zburătăcite între purtătorii acestora.

Și aia mai micuță-n care-s spuse toate pe numele lor, la timpul lor și la locul lor și evenimentele curg cumva firesc, cel puțin limpede, cel puțin cu noimă.

Drama nu e a purtătorului de mască, el așa fiind de felul lui trăit. Problema devine a celui ce oscilează, prins din întîmplare sau voit prin cealaltă lume, pînă cînd alege și s-așază undeva definitiv, la felul lui de-a fi.

Cunosc, în lumea cuvintelor goale și frumoase, cîțiva oameni care chiar cred în ce rostesc și le rostesc numai atunci cînd cred în ele.

Așa cum știu, în lumea cuvintelor pe șleau, ceva mitocani.

Dar sînt puțini, atît de puțini, exact, probabil, dozajul necesar de excepții care întăresc o regulă, ce-i drept, personală.

(foto – http://www.novafm.ro)