Terenul cu vise (prietenei mele din copilărie, Cristina Florian)

N-am să pun data. E vorba de o amintire, atît, și un regret, care n-au nici o legătură cu 3 iulie 1984.

Mi-am adus aminte așa, deodată, că într-a șaptea, în urma unei selecții de la scoală, m-am înscris la handbal, la CSS 2. Și că iubeam handbalul. Îl jucam mereu la școală. De fapt, nu iubeam așa mult jocul propriu-zis. Mă-ndrăgostisem, poate că e egoism, de postul meu – portar.

Jucam uneori pivot și înscriam de multe ori. Loviturile de la 7m numai eu și Cristina le băteam. Driblingul și fenta, jocul monoton de la centrul terenului nu mă pasionau. Pe mine mă atrăgea poarta. Mereu, față în față cu portarul advers, simțeam o plăcere aproape divină să trag tare, cu putere, cu toată forța mea și-atunci, din nou egoistă, făceam abstacție de toți din jurul meu. Era bucuria golului.

Dar și mai mult decît un gol înscris îmi plăcea să apăr. Să stau acolo, în poartă, singură, să urmăresc țintă mingea, locul și forța, viteza cu care pornește spre mine, să mă despartă de restul un careu, să mă opun singură, doar cu tăria și perspicacitatea mea, golului. Departe de fazele amețitoare de la marginea careului, să-ntind cu siguranță mîinile și să cad, fericită, cu mingea-n brațe. Responsabilitatea pierderii unui meci sau triumful să cadă pe umerii mei. Pentru că așa e-n handbal.
N-am vrut niciodată, într-un meci, să nu primesc nici un gol. Așa ceva nu se poate în handbal. Voiam doar să primesc mai puține decît portarul advers.

La CSS 2 n-am stat decît cîteva luni. De la unele antrenamente lipseam. Și-apoi nu m-am mai dus. Mi se părea atunci prea greu. Era iarnă, clubul era în Pantelimon și 165 venea groaznic. Era frig afară. Aveam ore după-masa iar antrenament dimineața, de două ori pe săptămînă. Trebuia să mă scol la 6.
Am lăsat-o baltă. N-am avut tăria să lupt. Nici n-am vrut. Nu e o scuză chestia asta, e o prostie. Nu voiam, pentru că nu vedeam ce rost are. Mie-mi plăceau orele de sport de la școală, cînd jucam în legea noastră, cît și cum voiam.

Acolo, în sala aia mare, cu teren de handbal și baschet, cu un vestiar imens, cu două ore încălzire și fel de fel de figuri și un sfert de oră de joc propriu-zis, handbalul și-a pierdut farmecul. Nu mai era un simplu joc, era o muncă, cerea renunțări si disciplină, supunere, voință, perseverență. N-aveam nimic din toate astea. Și am fugit. Nu m-am mai dus.

În timp ce noi, ultimele venite, executam pe margine exerciții la comandă, celelalte, mai vechi, jucau pe teren. Era o fată, Mariana, înaltă și slăbă, cu un tricou alb cu 1 pe spate, de care-mi plăcea. Mă voiam în locul ei. Pînă ne-a lăsat și pe noi pe teren să jucăm a trecut destul timp.

Ne-am ales echipele. Un joc de cîteva minute. Mariana m-a lăsat în poartă. Eram atît de depășită și de emoționată încît, la început, ploua cu goluri asupra mea. Mariana n-a zis nimic. Poate m-a-nțeles, poate nu, dar m-a lăsat în continuare acolo. În poartă. Am simțit că trebuie să fac ceva, neapărat, să apăr bine. În primul rînd pentru Mariana. Nu voiam să-mi fie rușine s-o privesc în ochi la vestiar cînd o să ne schimbăm. Și mi-am revenit. E drept, apăram mult mai greu. Forța lor, a mingilor care veneau spre mine, era dublă celor pe care le prindeam degajată în curtea școlii. Am scăpat multe, dar am știut că pentru început fusese bine. Eram mulțumită de mine. Mariana doar mi-a zîmbit la vestiar, în timp ce se spăla pe față, dar a fost de-ajuns. Cînd am plecat, profesoara, o profesoară blondă, tunsă scurt, înaltă și rea, m-a bătut pe umeri. Eram în al nouălea cer.

Ora următoare n-am mai jucat. Doar exerciții pe margine. Le uram și de atunci am urît și handbalul. Voiam să joc, să apăr, nu să fac flotări, genuflexiuni, alergări și alte d-astea.
Inițial ne înscriseserăm mai multe. Dar nu rămăseserăm decît eu și Cristina. Și ea era bună, ca pivot. Era postul ei preferat. Și chiar avea talent. Și forță. Și un singur defect: se enerva repede. Într-o zi am hotărît împreună să nu ne mai ducem. Mi-a părut bine atunci, m-am simțit eliberată și m-am bucurat că avusesem „tăria” să iau o astfel de hotărîre.

Asta a fost tot. Azi caut cuvinte să spun cît regret slăbiciunea de atunci și nu găsesc. Am cedat prea ușor, nu atît din teamă față de greutăți și lipsă de voință, deși a fost și asta. Din inconștiență.

(„Azi” însemnînd acel 3 iulie 1984, cînd mă-ntîlnisem cu o altă prietenă, de la care aflasem că sora ei, mai mică decît noi și pe care nu o cunoșteam, se dusese în continuare la handbal și era deja în turnee prin Europa cu echipa de juniori… O infimă parte din tot felul de destine care nu au fost să fie.)

Poză – libersaspun.3net.media.ro

20 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. ecoarta spune:

    Si totusi, cred ca ti-ai urmat drumul! In destinul tau nu era scris handbalul! Degeaba incercam la varsta adulta sa spunem „de ce” oare nu am urmat o cale sau alta. Pentru ca nu ne era „scris” in cartea vietii.
    Sigur, e doar o parere…

    Apreciat de 2 persoane

    1. E doar o nostalgie frumoasă, chiar nu sufăr. Și, reîntîlnindu-mă cu prietena mea după atîția ani, mi-am adus aminte de notițele astea 🙂
      Clar că n-a fost un drum 🙂

      Apreciază

  2. Marina Costa spune:

    Si eu fusesem in CSS2, in Pantelimon, in clasa a saptea, la doamna Thea. Era scunda, severa… dar nu mi s-a parut rea. Doar dreapta. Am mers pana prin mai, cand m-am hotarat sa nu ma mai duc, ca se mutase o vecina langa mine, de o seama cu mine, si am preferat sa stau cu ea, de vorba. Oricum, nu aveam niciun talent. Eu ma dusesem fiindca se duceau majoritatea prietenelor mele din clasa.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Nu mai știu cum o chema… Dar era înaltă si f exigentă. Cred că brunetă și cu părul foarte scurt, dar nu bag mîna-n foc… Și parcă tot a șaptea eram, oricum era frig afară… Dar țin încă minte sala uriașă și vestiarul și „chinul”. Dacă ne-ar fi lăsat să și jucăm, aș fi rămas. Dar nu mai contează 🙂

      Apreciat de 1 persoană

    2. Poate chiar ne-am întîlnit de-atunci și habar n-avem 🙂

      Apreciază

    3. Marina Costa spune:

      alta. noi eram dupa amiaza, ca aveam scoala dimineata.

      Apreciat de 1 persoană

  3. Aura B. Lupu spune:

    Nu ți-a fost dat să joci handbal.
    Cu penița însă-i clar că da…

    Apreciat de 1 persoană

    1. Săru’mîna, și ce-mi place…!

      Apreciat de 1 persoană

  4. Poteci de dor spune:

    Pe mine mă fascinează modul în care povestești. Sportivă nu am fost niciodată deci nu am experimentat trăirile astea.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc…!
      Noroc că le-am notat atunci, pe trăiri, să știi că m-am gîndit și eu, nu le-aș fi putut reconstitui 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  5. Poate că nu acela era drumul tău în viaţă. Din momentul în care am luat o hotărâre nu mă mai interesează cum ar fi fost dacă hotăram altfel.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Nu era, din moment ce n-am luat-o pe-acolo. Acum n-am nici o problemă cu asta, dar se pare că atunci – da… :))

      Apreciat de 1 persoană

  6. papagigli spune:

    M-am jucat si eu de-a handbalul, prin liceu (in primul din ele). Imi placea si aveam si ceva aptitudini. Poate de aceea am jucat si la Steaua pina m-au pus sa ma tund. E si atunci, ca si tine, le-am dat cu flit. Le-am dat lor? Mi-am dat mie? Istoria va judeca si decide. 😆
    Dar ce stiu cu siguranta, e ca sportul de performanta te distruge. In concluzie, as spune ca am preintimpinat degradarea sigura a trupului meu pretios 😆 cu pretul unei faime iluzorii. Stii vorba aia cu cioara de pe gard?
    Si inca ceva, c-as vrea sa fie clar. A fost decizia mea, n-a fost vreo soarta scrisa cu cerneala simpatica pe undeva prin nori. 😆

    Apreciază

    1. :)) Poate că dacă mă selecționau ăia de la Steaua… aș fi luptat și împotriva norilor!
      Poate, chiar nu am strop de regret, dar numele Steaua ar fi atîrnat cu totul altfel…! I-am dedicat niște ani de fanatism.

      Apreciază

    2. papagigli spune:

      Eu eram dinamovist, dar cum Drumul Taberei e casa-n casa cu Ghencea, nu cu Stefan cel Mare, am ales distanta in pofida sentimentelor 😆

      Apreciază

  7. Lol, cît pragmatism… La capătul Bucureștiului mă duceam pentru Steaua. Sau orice asemănător.

    Apreciază

    1. Sărbători liniștite, Aurelia!

      Apreciat de 1 persoană

    2. Mulțumesc! La fel să fie și ale tale, suflet frumos!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.