N-am să pun data. E vorba de o amintire, atît, și un regret, care n-au nici o legătură cu 3 iulie 1984.

Mi-am adus aminte așa, deodată, că într-a șaptea, în urma unei selecții de la scoală, m-am înscris la handbal, la CSS 2. Și că iubeam handbalul. Îl jucam mereu la școală. De fapt, nu iubeam așa mult jocul propriu-zis. Mă-ndrăgostisem, poate că e egoism, de postul meu – portar.

Jucam uneori pivot și înscriam de multe ori. Loviturile de la 7m numai eu și Cristina le băteam. Driblingul și fenta, jocul monoton de la centrul terenului nu mă pasionau. Pe mine mă atrăgea poarta. Mereu, față în față cu portarul advers, simțeam o plăcere aproape divină să trag tare, cu putere, cu toată forța mea și-atunci, din nou egoistă, făceam abstacție de toți din jurul meu. Era bucuria golului.

Dar și mai mult decît un gol înscris îmi plăcea să apăr. Să stau acolo, în poartă, singură, să urmăresc țintă mingea, locul și forța, viteza cu care pornește spre mine, să mă despartă de restul un careu, să mă opun singură, doar cu tăria și perspicacitatea mea, golului. Departe de fazele amețitoare de la marginea careului, să-ntind cu siguranță mîinile și să cad, fericită, cu mingea-n brațe. Responsabilitatea pierderii unui meci sau triumful să cadă pe umerii mei. Pentru că așa e-n handbal.
N-am vrut niciodată, într-un meci, să nu primesc nici un gol. Așa ceva nu se poate în handbal. Voiam doar să primesc mai puține decît portarul advers.

La CSS 2 n-am stat decît cîteva luni. De la unele antrenamente lipseam. Și-apoi nu m-am mai dus. Mi se părea atunci prea greu. Era iarnă, clubul era în Pantelimon și 165 venea groaznic. Era frig afară. Aveam ore după-masa iar antrenament dimineața, de două ori pe săptămînă. Trebuia să mă scol la 6.
Am lăsat-o baltă. N-am avut tăria să lupt. Nici n-am vrut. Nu e o scuză chestia asta, e o prostie. Nu voiam, pentru că nu vedeam ce rost are. Mie-mi plăceau orele de sport de la școală, cînd jucam în legea noastră, cît și cum voiam.

Acolo, în sala aia mare, cu teren de handbal și baschet, cu un vestiar imens, cu două ore încălzire și fel de fel de figuri și un sfert de oră de joc propriu-zis, handbalul și-a pierdut farmecul. Nu mai era un simplu joc, era o muncă, cerea renunțări si disciplină, supunere, voință, perseverență. N-aveam nimic din toate astea. Și am fugit. Nu m-am mai dus.

În timp ce noi, ultimele venite, executam pe margine exerciții la comandă, celelalte, mai vechi, jucau pe teren. Era o fată, Mariana, înaltă și slăbă, cu un tricou alb cu 1 pe spate, de care-mi plăcea. Mă voiam în locul ei. Pînă ne-a lăsat și pe noi pe teren să jucăm a trecut destul timp.

Ne-am ales echipele. Un joc de cîteva minute. Mariana m-a lăsat în poartă. Eram atît de depășită și de emoționată încît, la început, ploua cu goluri asupra mea. Mariana n-a zis nimic. Poate m-a-nțeles, poate nu, dar m-a lăsat în continuare acolo. În poartă. Am simțit că trebuie să fac ceva, neapărat, să apăr bine. În primul rînd pentru Mariana. Nu voiam să-mi fie rușine s-o privesc în ochi la vestiar cînd o să ne schimbăm. Și mi-am revenit. E drept, apăram mult mai greu. Forța lor, a mingilor care veneau spre mine, era dublă celor pe care le prindeam degajată în curtea școlii. Am scăpat multe, dar am știut că pentru început fusese bine. Eram mulțumită de mine. Mariana doar mi-a zîmbit la vestiar, în timp ce se spăla pe față, dar a fost de-ajuns. Cînd am plecat, profesoara, o profesoară blondă, tunsă scurt, înaltă și rea, m-a bătut pe umeri. Eram în al nouălea cer.

Ora următoare n-am mai jucat. Doar exerciții pe margine. Le uram și de atunci am urît și handbalul. Voiam să joc, să apăr, nu să fac flotări, genuflexiuni, alergări și alte d-astea.
Inițial ne înscriseserăm mai multe. Dar nu rămăseserăm decît eu și Cristina. Și ea era bună, ca pivot. Era postul ei preferat. Și chiar avea talent. Și forță. Și un singur defect: se enerva repede. Într-o zi am hotărît împreună să nu ne mai ducem. Mi-a părut bine atunci, m-am simțit eliberată și m-am bucurat că avusesem „tăria” să iau o astfel de hotărîre.

Asta a fost tot. Azi caut cuvinte să spun cît regret slăbiciunea de atunci și nu găsesc. Am cedat prea ușor, nu atît din teamă față de greutăți și lipsă de voință, deși a fost și asta. Din inconștiență.

(„Azi” însemnînd acel 3 iulie 1984, cînd mă-ntîlnisem cu o altă prietenă, de la care aflasem că sora ei, mai mică decît noi și pe care nu o cunoșteam, se dusese în continuare la handbal și era deja în turnee prin Europa cu echipa de juniori… O infimă parte din tot felul de destine care nu au fost să fie.)

Poză – libersaspun.3net.media.ro