După pești, a urmat Chiț. Că rămăseserăm cu o cutie de sticlă goală în casă și nu știam ce să facem cu ea.

Dacă cineva dintre voi e adeptul teoriei că porcușorul de Guineea e un șobolan, cum de exemplu a fost soacră-mea (și nu numai), povestea mea pentru acel cineva se termină aici. Căci Chiț a fost unul dintre cele mai inteligente, cu bun simț și demnitate animale cunoscute. Atîta doar, că, vreun an și jumătate cît a stat cu noi, n-a fost chip să-și depășească statutul de rozător. Încă mai avem un cablu ros de el amintire…

… Deci am aflat eu că și respectivele animăluțe pot locui în acvarii și m-am dus să iau un porcușor. Primul găsit, atunci erau și ei peste tot, iarăși nu știam nimic de el… Doar indicațiile vînzătoarei și librăria de alături, unde am găsit o cărticică cu date elementare.

Abia după am văzut exemplare crețe, colorate, blănoase, diverse variante, superbe toate, din aceste animăluțe, toate mai frumoase parcă decît șobolănașul nostru mic, cu părul scurt și cafeniu. Dar el era deja Chiț al nostru.

La început a stat în acvariu, ceva zile, pînă am citit. Stătea foarte cuminte, care treceam pe lîngă el îl mîngîiam, scotea sunete ascuțite din cînd în cînd, am învățat și cu el din mers să-i fac curat, să-i iau căsuță, roată, să-i pun apă cu biluță, să-l iubesc.

Apoi i-am dat drumul prin casă. La început, nu-l mai găseam cu orele… Încet-încet, ne-am obișnuit unii cu alții, îi cam știam locurile și traseele, ieșea și el în întîmpinarea noastră, îl luam în pat, vorbeam, stătea cu ochișorii ăla rotunzi și lucioși și ne privea și el lung și nemișcat, apoi mai făcea o tură și revenea… Cam așa era viața lui de Chiț.

Noaptea-l puneam în acvariu pentru nani (nani uman, chiar nu mai țin minte cum și cînd dormea el).

Și aveam mereu grijă să aibă, cum citisem și cum mi se spusese, un lemn de ros. Îi aduceam, pe lîngă mîncarea lui de bază, cîte o crenguță de pom de afară. Era chiar o fericire momentul respectiv.

Pînă într-o zi, cînd i-am adus, ca de obicei, o altă crenguță mai groasă, tot din grădina din jurul blocului. În scurt timp a încetat să mănînce, a zăcut fără un sunet sau un gest cîteva zile și gata. Asta a fost tot.

Am să mă-ntreb mereu dacă din cauza crenguței mele și am să rămîn mereu cu senzația asta. Chiar dacă am citit că trăiesc doar 2-3 ani și nu era prea pui cînd l-am luat. Chiar dacă toți vecinii pe care i-am întrebat mi-au zis că nu-i arbust toxic. Chiar dacă ar mai fi putut găsi și alte chestii prin casă, deși încercam mereu să am o grijă obsedantă. Chiar dacă multe altele…

… Nu știu hamsterii cum sînt, tot ce-am văzut la ei pe la alții e că se-nvîrt pe roata aia pînă amețești tu, nu ei, ceea ce n-ar denota un IQ mare. Nu știu iepurașii, cu care singura conexiune stabilită vreodată a fost că eu vreau să-i mîngîi și ei nu vor să stea.
Dar Chiț a fost un animăluț deosebit și sînt convinsă că toți chiții din lume sînt la fel.