Sufletul meu e ca o zi de școală. Uneori are șase ore. Alteori, șapte. Uneori deloc. E duminică într-un suflet de fată. E atît de rar duminică! Și niciodată nu coincide cu cea din calendar.

Înainte, sufletul, profesor crud, neiertător, la începutul fiecărei ore își striga elevii. Și ei spuneau „prezent”. Rareori lipsea cîte unul. Și-aducea, după un timp nemăsurabil în trimestre, scutire. Atunci profesorul motiva elevului absențele. Sufletul meu motiva și ierta și uita o iubire.

De la o vreme, elevii au plecat unul cîte unul. Exmatriculați. Existența lor avea valoare pentru oricine și orice în afară de acest profesor. A rămas un singur elev.

Ultimul… Un elev frumos, aproape necunoscut. A venit într-o zi la școală, și-a ales un loc de atunci rămas liber și a doua zi a plecat. Ridicase mîna să spună ceva… Nu l-am lăsat, credeam că e timp, ar fi trebuit să fie timp.

Și din acea zi, oră de oră, profesorul trist de care vorbeam mai înainte, rămas singur în sala goală, părăsită, strigă un singur nume și pune oră de oră absențe la care știe că nu va primi niciodată motivări…

Se va mai umple clasa vreodată? Va mai fi profesorul în stare să strige din nou alte nume, să pună note și să predea ca înainte? Și, mai ales, va mai motiva, dacă acea vreme va veni, absențele cu ușurința și nepăsarea inițiale?

(1985)