Copilăria mea școlară a fost bîntuită de Miorița și de Ana a lui Manole, piese de rezistență ale literaturii române predate atunci. Sau, poate, inocularea ideilor de sacrificiu și resemnare, n-am aprofundat niciodată…

Deci, cum spuneam, de Ana, nu de megalomania unui constructor în slujba unui conducător probabil tot megaloman. Manole, dac-ai existat într-adevăr și spiritul tău mai e pe undeva prin memoria colectivă a universului, uite c-a ars și Notre Dame…

Ce vină are Ana în poveste…? Că, probabil, o fi fost arvunită să se mărite cu meșterul, am mari îndoieli că pe vremea aia-ți alegeai de bună voie și nesilită de nimeni perechea masculină? Că i s-o fi pus vreo pată meșterului pe ea, la vreo horă cîmpenească de după cine știe ce altă reușită muncitorească…?

Lăsînd speculațiile și revenind la ideea de sacrificiu suprem, păi, elementar, suprem înseamnă tu însuți, adică da, mister Manole trebuia să se jertfească pe sine însuși, nu să pună supremul în cîrca cuiva absolut nevinovat.

Și, dacă continuăm puțin, Ana avea și un copil în burtică, deci individul își sacrifică urmașii. Caz în care să zicem merci că n-au gîndit toți așa, căci am fi fost în momentul de față o țară de clădiri și fără urmași. Și, dacă n-aveam urmași, n-avea nici cine să le-ngrijească, deci eram și-o țară de ruine.
Sînt bună la silogisme, știu.

Fuck off, noroc că istoria se mai repară și singură, căci iată, o regăsim pe Ana noastră reabilitată. Și nu oricum, ci la stadiul de copil în manualele claselor primare, ajutînd prichindeii să deprindă primele semne ale citirii, ceea ce mă face sa sper că nu va mai ajunge vreodată la vîrsta literară la care să fie soție a te-miri-cui în ecuația vreunor alți obsedați de glorie.

„Ana are mere”, propoziție perfectă, iată că poți fi celebru și așa, la timpul prezent, scurt, clar, concis. Un prezent ce mi l-aș fi dorit numit continuu, ca-n engleză, ca să nu mai poată fi schimbat.

(foto – jocuridincopilărie.ro)