O prietenă bună și frumoasă suferă enorm pentru potențiala pierdere a unui prieten al ei. Atît de tare, încît, obicei prost poate, am vrut să înțeleg de ce. Și am ajuns la răspunsul care spune tot: se strică o echipă prin această pierdere, a zis, „eram o echipă”.

„Eram o echipă”. Un răspuns care m-a lovit atît de dureros, că nici nu l-am înțeles pe moment. Abia apoi, încet, încet.

Ultima „echipă” din viața mea a fost o iluzie. Am crezut că sînt într-o echipă, m-am purtat ca într-o echipă, cu sentimenul obositor că nu înțeleg de ce fac totul singură și am tot tras de acoperirea acestui sentiment cu argumente raționale pînă cînd n-am mai avut de ce trage, înțelegînd definitiv că echipa a fost doar în mintea mea, o echipă imaginară pentru care am luptat doar eu.

Penultima a fost o echipă, într-adevăr. Două, de fapt, o echipă de copii de clasa zero și echipa mămicilor lor. S-a stricat în clasa a doua, din cauza unei învățătoare nebune și a unei directoare opace, cînd a trebuit să-mi mut copilul la altă școală, acum fiind în clasa a cincea și ne-reprimit la școala lui. Unde era o echipă. E bine și normal la școala nouă, dar. Toți prietenii lui de bloc, de parc, de dansuri și de petreceri sînt tot foștii colegi. Peste tot. Prietenele mele sînt tot fostele mămici. Peste tot. Sînt zile în care încă plîng de neputința luptei cu morile de vînt, de aceea am și renunțat, deși „arme” subterane aș fi avut la îndemînă. Zile în care îi văd pe geam foștii colegi venind împreună de la școală și iarăși mi se umezesc ochii, știind că printre ei era și locul de drept al copilului meu și știind cît își dorea și el la fel. Sîntem o echipă ruptă, un drum schimbat aiurea de soartă.

Sînt locuri și oameni în și cu care te adaptezi, viața merge oricum mai departe, dar o echipă adevărată e rară.

Sînt doar două exemple. Am mai fost în viață în echipe, dar nu vreau să mă gîndesc acum la ele.

Doar la prietena mea și la admirația față de sufletul cu care luptă pentru a-și păstra echipa. E un lucru deosebit. Poate n-ar fi trebuit să-i spun că există-n viață întîmplări care schimbă echipe și destine. Poate echipa ei nu se va schimba și-atunci i-am spus degeaba. Dar cumva, pe orice cale, vreau să-i spun că cel mai important lucru simțit de mine în tot, mai important decît orice rezultat, este sufletul ei pus în lupta pentru a păstra o echipă.