Într-o zi oarecare și veche, în drum spre piață, am trecut pe lîngă un individ cu o cușcă minusculă cu două păsărele-n ea, ținută pe jos, pe asfalt. Minusculă, adică exact atît cît încăpeau păsărelele alea colorate, una lîngă alta, fără alte mișcări. Numai cine le-a văzut știe cît de criminale sînt. Revoltată, era iarnă, l-am întrebat imediat cît costă și ce sînt, cu gîndul să le iau și să le dau drumul la primăvară. Un preț derizoriu, pisica din casă îmi dispăruse total din gînduri în acel moment, mi-am adus aminte de ea abia după, pe drum, mergînd cu cușculița aceea în mînă precum un trofeu cu lucruri sfinte.

Erau sticleți… așa frumos colorați și așa cîntăreți… ce-i drept, și cam matinali. Am stabilit instant reguli noi în casă, pisica (ce era pe o perioadă determinată la noi) numa-n casa, păsăroii pe balcon, într-o cușcă acum foarte mare și goală a unei vecine ce avusese papagali. A fost frumos și palpitant, ei cîntau întruna, pisica îi voia întruna, lipită de geam ajunsese, grija noastră cu ușa de la balcon… A plecat pisica, i-am scos din colivie. Intrau și-n casă, stăteau numai pe galerii și pe lustre, se duceau în cușcă singuri la mîncare…

Un mic paradis. Pînă într-o zi. O reparație mică cu puțină spumă termopan. Și un păsăroi, cel care era mult mai prietenos decît celălalt și stătea numai pe lîngă sufletul meu de cîte ori făceam ceva pe balcon, curios tare, și-a băgat gheruțele-n ea, în spumă… O să trec repede peste faptul că-n trei zile s-a dus, nu mai putea zbura, n-am putut să-l ajut cu nimic și nici n-a mai mîncat nimic…

Apoi celălalt sticlete, rămas singur, n-a mai cîntat. Făcea totul ca de obicei, dar nu mai cînta deloc. Mi s-a rupt inima în liniștea aia și-n gîndul că nu de-aia îi luasem. Am pornit în căutarea unui alt sticlete. Fapt aproape imposibil, căci între timp era exact anul și perioada aceea a nu știu cărei gripe aviare în care nu aveai voie cu nici o pasăre cît de mică în casă, curte etc, demența aia-n care-a fost ucis atîta păsăret aiurea.
Dar am găsit. Din om în om, am intrat în contrabanda bucureșteană cu păsări și-am ajuns la un bizar și cel puțin dubios domn Marian, de la un magazin de profil din Sălăjan, care a zis că mă duce el la un alt domn care stă în Dristor… Și acolo, la spălătoria de la parterul unui bloc plină ochi cu tot felul de păsărele, întrebată ce caut, cine sînt și cîți vreau, de mi se făcuse și frică la un moment dat, în zgomotul și mirosul ăla închis de păsări captive, am zis că vreau și eu un sticlete. Așa disprețuitor m-a privit omul ăla și așa întrebător pe acel domn Marian, adică atîta deranj și tevatură pentru un singur sticlete…?!? Încremenită, am zis că vreau doi… În același dispreț inițial mi-a zis să aleg, prețul l-am uitat dar era cu piper mult, am luat rapid primii doi sticleți văzuți și chiar pe-aici ți-e drumul… Ca și cum ieșisem dintr-o lume subterană și paralelă. I-am dus cu grijă, acoperiți cu două pungi, în autobuz, să nu-i vadă lumea și-am ajuns acasă.

Le-am dat drumul și vechiul paradis s-a refăcut imediat…

A venit și primăvara într-un sfîrșit și-am așteptat cu sufletul la gură niște zile mai călduroase. Și-ntr-o dimineață am scos plasa de la balcon… Nu știu care-a zburat primul. Erau atît de fericiți toți trei încît nu-i puteam deosebi nicicum și nici nu mi-am bătut capul, știind că nu-mi rămîn. Vreo două ore nu s-a întîmplat nimic. Se duceau pe marginea balconului, se uitau afară și se-ntorceau pe sîrma de rufe. Apoi, unul dintre ei a zburat. Dus, nu s-a mai întors, n-a rămas în copacul din spatele blocului. Peste încă vreo două ore a zburat și-al doilea. La fel. Apoi, spre seară, ultimul… Și-n ziua de azi mai cred, intuitiv și uman, că ultimul care-a zburat era primul, sticletele meu rămas singurel… Doar cred.

De-atunci, de cîte ori văd, mai rar, mult mai rar decît omniprezentele vrăbiuțe, vreun sticlete prin vreun copac mi se strînge inima o clipă, ca de ceva foarte vechi, foarte cunoscut și foarte drag.

(sursă foto – Pressone)