Sticleții

Într-o zi oarecare și veche, în drum spre piață, am trecut pe lîngă un individ cu o cușcă minusculă cu două păsărele-n ea, ținută pe jos, pe asfalt. Minusculă, adică exact atît cît încăpeau păsărelele alea colorate, una lîngă alta, fără alte mișcări. Numai cine le-a văzut știe cît de criminale sînt. Revoltată, era iarnă, l-am întrebat imediat cît costă și ce sînt, cu gîndul să le iau și să le dau drumul la primăvară. Un preț derizoriu, pisica din casă îmi dispăruse total din gînduri în acel moment, mi-am adus aminte de ea abia după, pe drum, mergînd cu cușculița aceea în mînă precum un trofeu cu lucruri sfinte.

Erau sticleți… așa frumos colorați și așa cîntăreți… ce-i drept, și cam matinali. Am stabilit instant reguli noi în casă, pisica (ce era pe o perioadă determinată la noi) numa-n casa, păsăroii pe balcon, într-o cușcă acum foarte mare și goală a unei vecine ce avusese papagali. A fost frumos și palpitant, ei cîntau întruna, pisica îi voia întruna, lipită de geam ajunsese, grija noastră cu ușa de la balcon… A plecat pisica, i-am scos din colivie. Intrau și-n casă, stăteau numai pe galerii și pe lustre, se duceau în cușcă singuri la mîncare…

Un mic paradis. Pînă într-o zi. O reparație mică cu puțină spumă termopan. Și un păsăroi, cel care era mult mai prietenos decît celălalt și stătea numai pe lîngă sufletul meu de cîte ori făceam ceva pe balcon, curios tare, și-a băgat gheruțele-n ea, în spumă… O să trec repede peste faptul că-n trei zile s-a dus, nu mai putea zbura, n-am putut să-l ajut cu nimic și nici n-a mai mîncat nimic…

Apoi celălalt sticlete, rămas singur, n-a mai cîntat. Făcea totul ca de obicei, dar nu mai cînta deloc. Mi s-a rupt inima în liniștea aia și-n gîndul că nu de-aia îi luasem. Am pornit în căutarea unui alt sticlete. Fapt aproape imposibil, căci între timp era exact anul și perioada aceea a nu știu cărei gripe aviare în care nu aveai voie cu nici o pasăre cît de mică în casă, curte etc, demența aia-n care-a fost ucis atîta păsăret aiurea.
Dar am găsit. Din om în om, am intrat în contrabanda bucureșteană cu păsări și-am ajuns la un bizar și cel puțin dubios domn Marian, de la un magazin de profil din Sălăjan, care a zis că mă duce el la un alt domn care stă în Dristor… Și acolo, la spălătoria de la parterul unui bloc plină ochi cu tot felul de păsărele, întrebată ce caut, cine sînt și cîți vreau, de mi se făcuse și frică la un moment dat, în zgomotul și mirosul ăla închis de păsări captive, am zis că vreau și eu un sticlete. Așa disprețuitor m-a privit omul ăla și așa întrebător pe acel domn Marian, adică atîta deranj și tevatură pentru un singur sticlete…?!? Încremenită, am zis că vreau doi… În același dispreț inițial mi-a zis să aleg, prețul l-am uitat dar era cu piper mult, am luat rapid primii doi sticleți văzuți și chiar pe-aici ți-e drumul… Ca și cum ieșisem dintr-o lume subterană și paralelă. I-am dus cu grijă, acoperiți cu două pungi, în autobuz, să nu-i vadă lumea și-am ajuns acasă.

Le-am dat drumul și vechiul paradis s-a refăcut imediat…

A venit și primăvara într-un sfîrșit și-am așteptat cu sufletul la gură niște zile mai călduroase. Și-ntr-o dimineață am scos plasa de la balcon… Nu știu care-a zburat primul. Erau atît de fericiți toți trei încît nu-i puteam deosebi nicicum și nici nu mi-am bătut capul, știind că nu-mi rămîn. Vreo două ore nu s-a întîmplat nimic. Se duceau pe marginea balconului, se uitau afară și se-ntorceau pe sîrma de rufe. Apoi, unul dintre ei a zburat. Dus, nu s-a mai întors, n-a rămas în copacul din spatele blocului. Peste încă vreo două ore a zburat și-al doilea. La fel. Apoi, spre seară, ultimul… Și-n ziua de azi mai cred, intuitiv și uman, că ultimul care-a zburat era primul, sticletele meu rămas singurel… Doar cred.

De-atunci, de cîte ori văd, mai rar, mult mai rar decît omniprezentele vrăbiuțe, vreun sticlete prin vreun copac mi se strînge inima o clipă, ca de ceva foarte vechi, foarte cunoscut și foarte drag.

(sursă foto – Pressone)

12 comentarii

  1. M-ai emoţionat teribil, e suflet mult în textul ăsta!
    Am avut cuib de lăstuni la geamul de la dormitor. Era o bucurie fiecare dimineaţă când mă trezeau cu gălăgia pe care o făceau. Când aveau pui, mă certau de câte ori deschideam geamul deşi nu aveam treabă cu cuibul. Dar dacă stăteam pe geam, veneau în zbor, mă ciripeau, se îndepărtau, iar veneau, tot aşa. O nebunie frumoasă! Anul trecut, în vară, a fost o furtună cum nu am mai văzut. Când am ajuns acasă, nu mai era cuibul, ploia aia nervoasă şi vântul l-au dat jos. Şi pe al meu al meu, şi alte câteva de pe la alte geamuri. Şi deşi balconul meu închis era plin de apă, eu stăteam pe geamul de la dormitor şi plângeam. Tare am suferit atunci.

    Apreciat de 1 persoană

    • Un fel de rîndunele? Cît de frumos… ❤ Nu sînt sigură că îi știu, sau mai degrabă îi știu sigur dar nu-mi dau seama. La fel cum am plîns eu după sticletele meu, inutil să mai fi precizat… Am o prietenă care-a găsit o cucuvea rănită și-a luat-o-n casă la bloc și-a oblojit-o pînă s-a făcut bine, apoi a dus-o înapoi în copaci, în ciuda tuturor colegelor de serviciu care urlau că cucuveaua e de rău augur… Etc. Să le iubim, poate reușim să compensăm nesimțirea celor ce-și bat joc de ele doar pentru că pot.

      Apreciază

    • Da. Eu am zis că-s rândunele dar mi-a zis o colegă, mare iubitoare de păsări şi mare cunoscătoare, că alea mici care-şi fac cuiburi la geamuri nu-s rândunele, sunt lăstuni. Dar seamănă tare bine, eu nu le pot deosebi, ea mi-a explicat.
      Bine-ar fi să poată fi compensată…

      Apreciat de 1 persoană

    • Aș putea povesti și de armatele de furnici, alea care mai intră vara-n case una după alta cînd găsesc ceva dulce căzut pe jos sau uitat pe masă, cum le redirecționam împreună cu cei mici spre afară, păcălite cu alt zăhărel… Dar totuși, vorba soțului, poate exageram, căci erau și momente cînd mă enervam și le mai goneam și cu mătura.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Mie mi se par animalele, pasarile si chiar reptilele mai frumoase in libertate, in mediul lor, nu intr-al nostru, asa ca apreciez faptul ca le-ai eliberat. Nu ma consider a fi un iubitor de animale, desi unele-mi plac, si poate de aceea nu concep ideea de pet sau animal de companie. In trecut, cind am postat „Va iubesc … de fapt pe mine” mi-am luat citeva genti in cap de la citeva doamne, dar ramin la parerea ca necuvintatoarele trebuie sa traiasca libere in spatiul lor, nu sclavele placerilor umane in spatiul inchis al astora de pe urma. Dixi! 😆

    Apreciază

    • … Și uite că iar sîntem pe-aceeași lungime, eu nu le mai vreau nici măcar la grădina zoologică sau la spectacole de circ, am avut și eu gențile mele-n cap pentru asta. Din păcate, în afară de a semna petiții nu am ce să fac concret pentru eliberarea acestor suflete captive.

      Apreciază

    • … nu am auzit niciodată, chiar o să încerc să caut o asemenea informație… de altfel, nici nu știam ce sînt cînd i-am cumpărat, iar acum nu i-aș mai confunda, indiferent de combinațiile de culori 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.