Odată, într-o baltă din fața scării blocului în care stăteam atunci, bălțile acelea de ploaie care se adună în gropile din asfalt, cu urme de curcubeu uleios în ea, am găsit un pește.
Viu, mic cît un deget, cărășel – am aflat ulterior, se zbătea.
Eram cu fii-mea, care imediat:
– Mami, hai să salvăm peștele!
Evident că trebuia salvat și astfel a ajuns cărășelul într-un bidon de plastic de 5 l tăiat pe jumătate. A stat cîteva zile, timp în care i-am dat întîi pîine, așa știam din parcul nostru cu lac.
Apoi – primul dintre sutele de drumuri care au urmat la pet-shop, după o mîncare adecvată… de unde m-am întors și cu doi beta, unu roșu și-unu negru, că erau mici, ieftini și frumoși…
Apoi, căci nu mai era de ales, acvariul. A fost greu, e greu să ai un acvariu. Mărime, nisip, aparate, apă, decor, hrană vie și uscată, compatibilitățile peștilor și cîte altele…
… Dar cît de frumos…! În primele luni, stăteam toți cu orele în fața lui privind du-te-vino-urile peștișorilor… Sentimentul de altă lume, inaccesibilă și străină, altă viață, alte mecanisme. Le înveți obiceiurile și ajungi să ghicești. Ce fac, ce vor face, ce ar vrea, ce le place, ce nu.
… Scalarii, triunghiurile acelea mari și negre sau în dungi, sînt cei mai prietenoși peștișori. La un moment dat ne salutam dimineața. Cînd ne opream lîngă acvariu, veneau lîngă geam. Înotau pe lîngă, apoi se opreau, se întorceau și ne priveau. Puneam degetul pe geam și veneau imediat. Doar ei.
Beta erau frumoși și proști. Se speriau din orice, n-am stabilit niciodată o legătură.
Cărășeii aurii – cam nesimțiti. Tulburau, stricau și mîncau orice, inclusiv semeni de-ai lor, dacă puteau.
Sanitarii… harnici și urîți, neobosiți și urîți. Îi luaserăm că cică trebuie, dar ne-am atașat și de ei. Și de turele pe care le făceau din cînd în cînd; stăteau ce stăteau paralel cu fundul apei scotocind și curățînd, apoi brusc îi apucau cîteva drumuri smucite perpendicular, direct în sus… act ce a rămas un mister.
Și alții, nu-i mai țin minte pe toți.
Dar cel mai mare mister au fost sumatranii. Mici tare, nu creșteau, vioi, ascuțiți și jucăuși, sau poate doar neliniștiți; nu am căutat niciodată nicăieri informația asta, dar vă spun eu ca sumi se sinucid. Întîi găseam cîte unul pe jos, inexplicabil, prin casă, uscat. Nu prindeam momentul în sine și se întîmpla numai noaptea. Apoi, după un sumi găsit într-o dimineață într-un pantof, am stat și așteptat și am văzut. În liniștea nopții, din cînd în cînd cîte un sumi sărea pur și simplu și, după mintea umană, deliberat din acvariu. Cum ne-aruncăm noi în apă, ei se-aruncau în aer.
Atunci am luat acvariului și capac.

… Anii au trecut, cel mic a apărut și el și-a început să meargă și, năbădăios foarte, azi un degețel în apă, mîine-un obiect, căci cu tot capacul rămînea un triunghiuleț mic întotdeauna gol prin care trebuie să iasă firele și prin care taman bine puteai strecura ceva… Pisicile care începuseră să apară sporadic și ele în viața noastră de apartament, sticleții (altă istorie…)… Cum orice poveste are un sfîrșit, într-o zi gata și cu acvariul (cu pești, că următorul locuitor a fost un porcușor de Guineea), nu mai făceam față. Am căutat ceva timp să dau ultimii pești, ca stăpînul de cîini sau pisici cînd pleacă din țară, cu mare grijă cui și cu siguranța că vor fi bine primiți…

… Iar tot ce-mi doresc e ca într-o zi, cîndva, să mai am un acvariu mare în care să-mi pierd privirile liniștită.

(acvariul din prima poză e din Club Piranha din București; al doilea era al meu)