Că trăim într-o societate patriarhală, se știe. Prin definiție. De fapt, nu prin definiție, ci prin tradiție. Mă rog.

Politica pare cireașă pe tort masculin. Table și bere fără (ad)judecări politice, mai rar. Terasă, vara, pe caniculă sau iarna, la gura caloriferului virtual, fără o părere, acolo, politică, e deja efeminare, dai în altele, așa că trebuie să ai. Dă bine-n cartier sau pe ecran, ești bărbat, ești validat.

E ok, e limpede, da’ unii merg și mai departe, nu doar c-o vorbesc, își iau cizmele de cauciuc și se bagă-n ea de-a dreptul.

Acuma să vedem și cine.

Se bagă în politică iubitul tînăr și romantic de sub lumina lunii la întîlnirea cu prințesa visurilor momentane? Nu.

Sau poate tînărul căsătorit ori omul cu relație relativ statornică și care abia așteaptă următorul mic dejun în pat, indiferent cine aduce tava? Nu.

Omul obișnuit, venit seara de la un serviciu obișnuit, într-o familie obișnuită, cu cumpărături sau doar cu-o ciocolată la copii, obosit dar mulțumit că-i acasă? Nu.

Omul obișnuit singur, adunat seara de la treburile lui, la o carte, caz rar și fericit, sau cîteva șuruburi rămase nestrînse, iarăși vreo bere cu vreun alt amic? Nu.

Adolescentul obișnuit, cu-ale lui, dacă nu-i fiul lui tata, să intre-n organizația de tineret a partidului lui tata? Nici gînd.

Bătrînul care-și umple ce i-a mai rămas cu statul la cozi, de ca și cum ar fi ceva obișnuit? Nu.

Nu-mi mai vin în minte alte categorii, dar, cu siguranță, mai sînt.
Toți bărbații aceștia-și văd de treaba lor, oricare-ar fi, pentru că găsesc în ea orice sens care-i împlinește cumva.

Cizme de cauciuc pentru intratul în balta politicii își pun doar cei fără. Pentru pasul acela de la politica berii pînă la intratul în ea, cu înscrieri în partide, candidaturi și toate cele ce fac micile și marea scenă politică a lumii, îți trebuie să n-ai ceva.

Pe scurt, c-am scris destul, eu n-am văzut, de la frustrații Trump și Putin la cel mai apropiat vecin de bloc, bărbat bun – om politic. Căci, dacă toți bărbații lumii ar avea ce face pe la casele lor, nu le-ar mai trebui așa o curvă universală (nu eu, proverbul…) în care să-și refuleze toate nefericirile personale.

Ca să previn și cum e cu cei pe care-i tot susțin și votez eu degeaba, ei de ce fac…? Păi, aș zice, din disperarea care-l mai apucă pe omul cu bun simț și educat care crede că ar putea contrabalansa vreodată puterea activă. De-aia nu-s, as the matter of fact, oameni politici și nici nu reușesc mare lucru.

Despre femeile vîrîte în politică mă abțin din solidaritate de castă…

Politica, deci, după mine, e un concept artificial creat de oameni dezechilibrați, de aceea n-a fost, nu este și nu va fi în veci salvarea vreunui om sau a vreunei nații.