Curierul melodiilor

Rar, foarte rar, și numai dacă-mi cade pe față vreo rază de soare cumva anume, într-un unghi numai de ea știută, și numai în jurul orei opt dimineața, îmi aduc aminte.Diminețile acelea cînd mă trezeam la patru jumate, cinci fără. Era mereu noapte, indiferent de anotimp. Eram mereu somnoroasă, indiferent de vîrstă.
Ieșeam invariabil din camera mea, din căldura sobei dacă era iarnă în frigul din cele două holuri mari, drumul cu ochii închiși spre bucătărie, spre toaleta din curte unde pînă și găinile mai dormeau, spre lavoarul unde mă spălam pe ochi turnînd dintr-o cană… Ăsta era momentul pe care îl amînam cît puteam, întîlnirea cu apa aia rece… Și trișam de cîte ori puteam. Trebuia să-mi torn apă cu o mînă în cealaltă și apoi să le unesc cumva repede într-un căuș să mi-o dau pe ochi și pîndeam să nu mă vadă nimeni și-atunci îmi băgam ambele mîini în cana de tablă generos de largă și luam cu amîndouă apa dimineții…Apoi bucătăria. Acolo era mereu cald, chiar și la ora aia. Era bine. Erau ultimele pregătiri. Pachetul de drum, să mănînc ceva atunci… În timp, am înlocuit micul acela dejun cu o cafea mare și bună, spre nemulțumirea bunicii mele. Dar o „cumpăram” ușor, mereu aveam grijă să le las și lor un pachet cu praful magic pe care nu-l găseau în sat sau „la oraș” pe-atunci și care le plăcea.Despărțirea. Cîinii și pisicile întîi. Care și cîți erau în fiecare an, dacă nu se-nvîrteau printre picioarele mele, îi căutam prin cotloanele curții. Pe cîini îi regăseam, dar pisicile nu erau mereu aceleași, le dădeam mereu nume și trebuia să le spun la revedere. Dacă botezam si vreun pui deosebit, cerșeam asigurări că va rămîne-n viață.
Apoi bunica. Ea rămînea mereu pe terasa din fața casei și, ani de zile, ultimul gest înainte de îmbrățișare era să-mi dea ea, separat, pe lîngă banii pe care mi-i dădeau împreună, niște bani în plus… Sînt chiar fericită acum că, ultima oară cînd am plecat de-acolo cu ei amîndoi în urma mea, i-am lăsat eu niște bani ei, se schimbaseră mult și ei, și eu, și vremurile.Apoi drumul pînă la rată. Un deal de coborît, casele sînt pe dealurile din jurul unei șosele principale, probabil drum județean, pe care trecea rata. Singura. Drumul acela, odată cu lumina care-și scotea nasul înaintea soarelui mereu, ceața care se mai risipea și ea, cîte-un lătrat leneș de cîine dormitînd…Stația. O cameră mărișoară de piatră, fără geam și cu un gol în loc de ușă. Mi se părea mereu tristă și rece, așa, seacă, cu o fîntînă tot de piatră lîngă ea. O alăturare de pietre, una vie, una moartă, așa le vedeam. Era bună doar cînd plecam eu și ningea sau ploua.Suitul în cursă era mereu o aventură, nu știai exact la ce oră ajunge-n satul tău de la capătul ei și dacă te sui, deși niciodată n-am pierdut-o și m-am suit întotdeauna.Apoi despărțirea de bunicul, invariabilă și ea. Cu bunicul nu mă-mbrățișam. Era doar privirea aceea de lucru bine făcut în toate și siguranța aceea că revin vacanța viitoare și că va fi încă și încă o dată la fel.
Și cursa pleca.Drumul. Mirosul acela greu dar suportabil de praf vara și frig iarna amestecat cu vorbe și rîsete de oameni mulți. N-am înțeles niciodată cum pot fi unii oameni așa comunicativi la șase dimineața, înțelegeam mereu doar că viața la țară nu prea are legătură cu viața la oraș…. Ca prin vis, în amorțeala aia începea la un moment dat „Revista presei” și-abia atunci, cu toată plictiseala, mă trezeam și eu, știam că-n zece minute vine „Curierul melodiilor” și-n încă douăzeci ajunge rata-n gară la invariabilul rapid din Iași, pe care îl prindeam, tot invariabil, razant. Pentru că, am uitat să spun, de cîte ori mă suiam din sat în cursă trebuia să-i spun șoferului că vreau s-ajung la trenul de București…. Și așa se face că raza aceea anume dintr-un soare răsărind o să-mi aducă aminte mereu de bucuria singurei emisiunii la care aveam ce asculta, poate chiar norocul unui cîntec cu Angela Similea sau Aurelian Andreescu.

(foto – tvarheolog.wordpress.com)

30 de comentarii

  1. „Copil fiind, paduri cutreieram”. Cutreieram pe dracu, asta e din alt film. Reiau.
    Copil fiind, uram satul cu pasiune, asa ca la bunica-mea eram dus cu arcanul cu plinsete si tipurituri. Din acest motiv amintirile noastre vin in contradictie. De suparat ce eram, citeam toata ziua, iar „curierul” de care pomenesti se numea „Melodia preferata”, emisiune pe care o ascultam, dar nu din placere, ci pentru ca inlocuia muzica aia populara, interminabila.
    O frintura amuzanta din vremurile respective am scris in „Scroafa”

    Apreciat de 2 persoane

  2. :))) oi fi eu nefericită, dar tu pari supărat tare!
    Se chema „Curierul…”, scrie și-n program, posibil să fi fost și ” Melodia…” înainte sau după, deși înclin spre „după”…
    Să mă opresc din rîs, și-ți mai răspund :))

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu mai sunt, dar pe atunci eram negru. De suparare 😆
      Bunicii tai or fi locuit intr-un sat mai orasel, da’ bunica-mea traia unde era praful de-o palma si iernile cele mai mocirloase, de-mi venea s-o iau pe pereti ca paianjenii. Asa ca plictisul ma deprima. Cum spuneam in „Crima cu premeditare”, doar asasinarea scroafei, de-un Craciun, ce mi-a mai ramas in minte. In rest, „Cei trei muschetari” si alte Dumas-uri pe care le devoram, culcat pe spate, ca sa uit unde ma aflu.

      Apreciat de 2 persoane

    • Nici gînd, nici măcar acum nu-i orășel, un sat mic de pe dealurile Moldovei. Cum am zis, casa noastră era sus de tot, pe deal, și-n iernile nemocirloase, cînd se vedea cel mai bine, distracția mea principală era să mă uit la casele de pe dealul vecin, seara, cînd se aprindeau luminile. Le știam deja configurația, ca o constelație, încercam să bănuiesc cine va fi acasă și cine nu și cum e-n casa fiecăruia, chestii d-astea…
      … Tu, după cum spui, îmi pare că vorbești despre un sat de cîmpie 🙂
      O să caut crima aia cu premeditare imediat ce am timp :))) deși am trăit-o și eu, o singură dată, nu la bunici…, acolo chiar nu era circul ăla, nu știu cum făceau, ci mult mai tîrziu, proaspăt căsătorită, undeva prin Oltenia. M-a marcat ceva timp serios 😦

      Apreciat de 1 persoană

    • Vai, mare pacat! Mie viata la tara imi place putin mai mult decit munca, care nu-mi place deloc si de cind ma stiu 😆
      Traditiile, in schimb, le ador. Ca d-asta imi place sa scriu in fiecare an cite un Blogusor, sa maninc sarmale si piftie de Craciun, miel de Paste si vinul casei in fiecare zi 😆 Si-mi mai place „Perinita”, chiar daca n-am dansat-o niciodata. „Gajurile” nu le pun la socoteala ca nu e chiar neaos. 😆
      Revenind la viata la tara si Tanase Scatiu, voi vorbiti de viata in satul ala idilic a lui Cosbuc si nu spun ca n-o fi fost misto, asa cum zice bardul, dar poate inaintea cooperativizari, ca dupa am aparut eu si nu mi-l aduc aminte in culori pastelate. 😉

      Apreciat de 2 persoane

    • Ba era colectivizarea, cum naiba să nu fie, vedeam și CAP-ul satului vecin din curte, era între cele două sate. Doar că pastelul vine de la vîrsta receptorului, nu de la epoca istorică… Iar Moldova, spre totală deosebire de ce e azi, chiar era idilică în oameni și în peisaje. Ți-o spune o ne-nostalgică.

      Apreciat de 1 persoană

    • Tu stii mai bine, esti de-acolo, pe cind eu, in afara de armata si hepatita, n-am prea avut timp si nici dispozitia necesara sa aprofundez viata satelor moldave. Ma refer la perioada ’74 – ’75. Dar sunt surprins sa aflu ce viata idilica duceau satenii Moldovei in epoca de aur (aur de trompeta, se-ntelege 😆 ).

      Apreciat de 2 persoane

    • N-am spus ca nu-i asa, ci ca sunt surprins sa aflu c-a fost asa. 😉
      Dar daca-mi spui ca oamenii beau mai putin, asta denota un trai plin de lipsuri, ca sa stii, taranul roman nu s-atinge de apa pina nu termina vinul din pivnita. Si daca beau mai putin, se cheama ca ori recolta de struguri era jalnica, ori lipsea cu desavirsire, atit recolta cit si banii cu care sa-si procure vin si tuica 😉
      Diferenta e ca atunci tineretul migra, iar acum emigreaza. Atunci spre Bucuresti, acum spre Madrid si Londra. Toti traiesc si muncesc afara. Bine, in tara nu se speteau ei cu munca nici atunci, ca asa se explica insuficienta recoltei viticole. 😆
      Glumesc, nu ma lua in serios. Desi asta nu inseamna ca n-as avea dreptate. 😆

      Apreciat de 2 persoane

  3. Fără curier şi fără alergat după tren, toate se desfăşurau întocmai în multe dintre vacanţele mele la bunici. Rata sau cursa pleca la orele astea imposibile şi mi se părea curd să fiu trezită la ora aia. Anii s-au răzbunat şi programul meu de muncă a început la ora 6 timp de mulţi ani.
    Nu mai zic cât de frumos povesteşţi, ar însemna să mă repet 😉

    Apreciat de 2 persoane

    • La mine s-au revanșat anii.
      Acuma sînt atîtea căi de a ajunge undeva…
      Mulțumesc, potecuță, iar. Am atîtea cărări în minte, fizice, cînd or să mi se-așeze o să scriu și despre potecile mele, toți avem, chiar și pragmaticii care se simt în siguranță numai pe drumurile asfaltate 🙂

      Apreciat de 2 persoane

  4. Amintirile despre vacanțele la bunici revin mereu în memoria mea. Oricât de grea ar fi fost viața, acolo, la bunici trăiam un vis frumos continuu.
    Emoționezi de fiecare dată, indiferent că exprimi un îndemn la luptă sau unul la meditație. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    • Pentru că scriu numai ce simt, am scăpat de vremea comentariilor obligatorii sau articolelor la comandă 🙂
      Da, și la mine au fost anii perfecți, singurii fără reproșuri de adult, singurii în care m-aș întoarce fără să-mi doresc să schimb ceva, cred că nici măcar ora aia imposibilă.

      Apreciat de 1 persoană

  5. Mi-ai amintit de perioada de stagiatură dintr-un micuț orășel îndepărtat. Era o adevărată loterie să prind acceleratul în Deva spre Sibiu. Când urcam în autobuzul cu destinația Deva primul lucru pe care ni-l spunea șoferul era că nu are motorină suficientă. Pe Dealul Mare oprea lângă câte un tractor să-i dea o găleată de motorină. Când ajungea în Deva trăgea direct în spatele gării să putem prinde trenul.
    Erau alte vremuri, aveam altă vârstă. Acum nu cred că aș mai fi un stare să călătoresc în acele condiții.

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.