Rar, foarte rar, și numai dacă-mi cade pe față vreo rază de soare cumva anume, într-un unghi numai de ea știută, și numai în jurul orei opt dimineața, îmi aduc aminte.Diminețile acelea cînd mă trezeam la patru jumate, cinci fără. Era mereu noapte, indiferent de anotimp. Eram mereu somnoroasă, indiferent de vîrstă.
Ieșeam invariabil din camera mea, din căldura sobei dacă era iarnă în frigul din cele două holuri mari, drumul cu ochii închiși spre bucătărie, spre toaleta din curte unde pînă și găinile mai dormeau, spre lavoarul unde mă spălam pe ochi turnînd dintr-o cană… Ăsta era momentul pe care îl amînam cît puteam, întîlnirea cu apa aia rece… Și trișam de cîte ori puteam. Trebuia să-mi torn apă cu o mînă în cealaltă și apoi să le unesc cumva repede într-un căuș să mi-o dau pe ochi și pîndeam să nu mă vadă nimeni și-atunci îmi băgam ambele mîini în cana de tablă generos de largă și luam cu amîndouă apa dimineții…Apoi bucătăria. Acolo era mereu cald, chiar și la ora aia. Era bine. Erau ultimele pregătiri. Pachetul de drum, să mănînc ceva atunci… În timp, am înlocuit micul acela dejun cu o cafea mare și bună, spre nemulțumirea bunicii mele. Dar o „cumpăram” ușor, mereu aveam grijă să le las și lor un pachet cu praful magic pe care nu-l găseau în sat sau „la oraș” pe-atunci și care le plăcea.Despărțirea. Cîinii și pisicile întîi. Care și cîți erau în fiecare an, dacă nu se-nvîrteau printre picioarele mele, îi căutam prin cotloanele curții. Pe cîini îi regăseam, dar pisicile nu erau mereu aceleași, le dădeam mereu nume și trebuia să le spun la revedere. Dacă botezam si vreun pui deosebit, cerșeam asigurări că va rămîne-n viață.
Apoi bunica. Ea rămînea mereu pe terasa din fața casei și, ani de zile, ultimul gest înainte de îmbrățișare era să-mi dea ea, separat, pe lîngă banii pe care mi-i dădeau împreună, niște bani în plus… Sînt chiar fericită acum că, ultima oară cînd am plecat de-acolo cu ei amîndoi în urma mea, i-am lăsat eu niște bani ei, se schimbaseră mult și ei, și eu, și vremurile.Apoi drumul pînă la rată. Un deal de coborît, casele sînt pe dealurile din jurul unei șosele principale, probabil drum județean, pe care trecea rata. Singura. Drumul acela, odată cu lumina care-și scotea nasul înaintea soarelui mereu, ceața care se mai risipea și ea, cîte-un lătrat leneș de cîine dormitînd…Stația. O cameră mărișoară de piatră, fără geam și cu un gol în loc de ușă. Mi se părea mereu tristă și rece, așa, seacă, cu o fîntînă tot de piatră lîngă ea. O alăturare de pietre, una vie, una moartă, așa le vedeam. Era bună doar cînd plecam eu și ningea sau ploua.Suitul în cursă era mereu o aventură, nu știai exact la ce oră ajunge-n satul tău de la capătul ei și dacă te sui, deși niciodată n-am pierdut-o și m-am suit întotdeauna.Apoi despărțirea de bunicul, invariabilă și ea. Cu bunicul nu mă-mbrățișam. Era doar privirea aceea de lucru bine făcut în toate și siguranța aceea că revin vacanța viitoare și că va fi încă și încă o dată la fel.
Și cursa pleca.Drumul. Mirosul acela greu dar suportabil de praf vara și frig iarna amestecat cu vorbe și rîsete de oameni mulți. N-am înțeles niciodată cum pot fi unii oameni așa comunicativi la șase dimineața, înțelegeam mereu doar că viața la țară nu prea are legătură cu viața la oraș…. Ca prin vis, în amorțeala aia începea la un moment dat „Revista presei” și-abia atunci, cu toată plictiseala, mă trezeam și eu, știam că-n zece minute vine „Curierul melodiilor” și-n încă douăzeci ajunge rata-n gară la invariabilul rapid din Iași, pe care îl prindeam, tot invariabil, razant. Pentru că, am uitat să spun, de cîte ori mă suiam din sat în cursă trebuia să-i spun șoferului că vreau s-ajung la trenul de București…. Și așa se face că raza aceea anume dintr-un soare răsărind o să-mi aducă aminte mereu de bucuria singurei emisiunii la care aveam ce asculta, poate chiar norocul unui cîntec cu Angela Similea sau Aurelian Andreescu.

(foto – tvarheolog.wordpress.com)