Vălul des mi-ascundea disperarea,
Fața palidă, ochii fierbinți…
Cu tristețea-mi imensă ca marea
Am sfîrșit prin a-l scoate din minți.
Și s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un zîmbet amar.
Am fugit după el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.
I-am strigat: „Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!”.
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: „Vezi că-i vînt. Vei răci!”.
O poetă mai puțin cunoscută la noi și o poezie foarte, foarte veche și foarte dragă mie, Anna Ahmatova.
Sursă foto: Pinterest
Frumoasa foc poezie ai ales. Nu stiam poeta, dar m-ai provocat s-o caut si sa mai citesc. Numai bine! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, o femeie-poetă deosebită în toate, foarte mult m-a impresionat și pe mine cînd am descoperit-o, dovadă că mi-au rămas versuri ale ei în minte… Bucură-te de ea, te pup cu drag!
ApreciazăApreciat de 1 persoană