Vălul des mi-ascundea disperarea,
Fața palidă, ochii fierbinți…
Cu tristețea-mi imensă ca marea
Am sfîrșit prin a-l scoate din minți.

Și s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un zîmbet amar.
Am fugit după el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat: „Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!”.
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: „Vezi că-i vînt. Vei răci!”.

O poetă mai puțin cunoscută la noi și o poezie foarte, foarte veche și foarte dragă mie, Anna Ahmatova.

Sursă foto: Pinterest