Oameni. Gamă largă, pe alese, cînd se poate.
Life happens, uneori afli într-un titlu de film răspunsuri negăsite pe cont propriu.

… O cunosc de trei ani. Ăsta e al patrulea. Mămică și ea, cu o scumpete de fetiță cu care parcă n-are legătură. Fiind cumnata unei alte mămici (prietenă bună din clasă), am preluat-o și eu din mers în cercul comun.
Tonul și privirea superioare însă în totul, chiar și cînd tace, m-au cambrat deja din primele zile.
Ei, asta e, zic, am un nivel maxim de toleranță și merg pînă-n pînzele albe în relații, de obicei.
Lucrurile au inceput sa se complice cînd am descoperit, foarte curînd, că e și vînzătoare la magazinul de lîngă școală. Și am observat tot așa rapid că mă diferențiază de ceilalți cumpărători. Nu pozitiv. Am tot zis că mi se pare pîn-a devenit vădit.

… Dar anii au trecut, primii trei ani, copiii noștri se jucau împreună, cu fetița eram amică pînă la a-mi da ghiozdanul cu intimitate cînd ajungeam eu prima, zîmbindu-ne cuvinte frumoase și fugind la joacă pînă la venirea maică-sii…
Anul ăsta, prietena mea și-a mutat fetița la altă școală, fapt știut de mine. Problema majoră a fost că cumnata ei, vînzătoarea, nu știa faza nici ca proiect măcar, și a fost atît de surprinsă să afle de la mine încît repercusiunile au început pe loc și le trăiesc încă.

… Și astfel, la superioritatea axiomatică veche s-a adăugat tot disconfortul posibil cu fiecare ocazie nou apărută.
Cum ar fi să fiu la rînd și fix în fața mea să trebuiască de desfăcut, fix atunci, baxuri de ceva sau cutii cu chestii. Sau fix atunci hîrtii multe de semnat, bani de numărat. Sau orice mă poate ține la distanță cît se poate de actul cumpărării în sine, deși eu la liceul economic și în viață am învățat că „clientul nostru e stăpînul nostru”.
Că-mi sună telefonul și vorbesc prea tare. Ori simplul fapt că sună în magazin. Deși sună și telefoanele altora și vorbesc și ei în magazin, schițînd pupici eterici cu ea. Sau și mai și, cînd sună al ei și trebuie să aștept finalul convorbirii.
Sau că să vin cu cash că ei numără mai ușor decît de pe card. Că plătesc produsele diverselor firme nu-știu-cum, o teorie abracadabrantă atîta timp cît e numai pentru mine și cît timp au pos-uri. Două. Și, mai ales, atîta timp cît pe cea cu care e în tură nu a deranjat-o nimic din toate astea vreodată.

… Nu-i cel mai rău lucru din viața mea, îmi zic zilnic aproape, și, în ultimă instanță, peste trei ani, cînd îmi termină copilul școala generală, se va termina oricum și această poveste. Așa că, pîn-atunci, contez pe niște puncte-n plus în rai pe fișa postului meu dintr-un dosar imaginar și, sper, fără șină.