Vînzătoarea

Oameni. Gamă largă, pe alese, cînd se poate.
Life happens, uneori afli într-un titlu de film răspunsuri negăsite pe cont propriu.

… O cunosc de trei ani. Ăsta e al patrulea. Mămică și ea, cu o scumpete de fetiță cu care parcă n-are legătură. Fiind cumnata unei alte mămici (prietenă bună din clasă), am preluat-o și eu din mers în cercul comun.
Tonul și privirea superioare însă în totul, chiar și cînd tace, m-au cambrat deja din primele zile.
Ei, asta e, zic, am un nivel maxim de toleranță și merg pînă-n pînzele albe în relații, de obicei.
Lucrurile au inceput sa se complice cînd am descoperit, foarte curînd, că e și vînzătoare la magazinul de lîngă școală. Și am observat tot așa rapid că mă diferențiază de ceilalți cumpărători. Nu pozitiv. Am tot zis că mi se pare pîn-a devenit vădit.

… Dar anii au trecut, primii trei ani, copiii noștri se jucau împreună, cu fetița eram amică pînă la a-mi da ghiozdanul cu intimitate cînd ajungeam eu prima, zîmbindu-ne cuvinte frumoase și fugind la joacă pînă la venirea maică-sii…
Anul ăsta, prietena mea și-a mutat fetița la altă școală, fapt știut de mine. Problema majoră a fost că cumnata ei, vînzătoarea, nu știa faza nici ca proiect măcar, și a fost atît de surprinsă să afle de la mine încît repercusiunile au început pe loc și le trăiesc încă.

… Și astfel, la superioritatea axiomatică veche s-a adăugat tot disconfortul posibil cu fiecare ocazie nou apărută.
Cum ar fi să fiu la rînd și fix în fața mea să trebuiască de desfăcut, fix atunci, baxuri de ceva sau cutii cu chestii. Sau fix atunci hîrtii multe de semnat, bani de numărat. Sau orice mă poate ține la distanță cît se poate de actul cumpărării în sine, deși eu la liceul economic și în viață am învățat că „clientul nostru e stăpînul nostru”.
Că-mi sună telefonul și vorbesc prea tare. Ori simplul fapt că sună în magazin. Deși sună și telefoanele altora și vorbesc și ei în magazin, schițînd pupici eterici cu ea. Sau și mai și, cînd sună al ei și trebuie să aștept finalul convorbirii.
Sau că să vin cu cash că ei numără mai ușor decît de pe card. Că plătesc produsele diverselor firme nu-știu-cum, o teorie abracadabrantă atîta timp cît e numai pentru mine și cît timp au pos-uri. Două. Și, mai ales, atîta timp cît pe cea cu care e în tură nu a deranjat-o nimic din toate astea vreodată.

… Nu-i cel mai rău lucru din viața mea, îmi zic zilnic aproape, și, în ultimă instanță, peste trei ani, cînd îmi termină copilul școala generală, se va termina oricum și această poveste. Așa că, pîn-atunci, contez pe niște puncte-n plus în rai pe fișa postului meu dintr-un dosar imaginar și, sper, fără șină.

10 comentarii

  1. Vanzatoarea… Imi amintesc acum multi ani ce insemna sa fii vanzatoare. Azi poti schimba magazinul, ceea ce te sfatuiesc sa faci.
    Am si eu o ”amica” de genul asta, la cel mai apropiat magazin de casa. Dar merg la altul si pentru ca e o alta atmosfera si pentru ca nu ma inseala cand trebuie sa mi dea restul si pentru ca nu sta de vorba cu o amica cand altii stau la coada si pentru ca nu-i nimeni morocanos acolo…etc 😛 Rezista si schimba. 🙂 Numai bine!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Ba da, exact asta și fac, am început să intru la Mega de alături, îl prefer, dar ăsta era mai în drum și se mai întîmplă să-mi intre pașii singuri pentru-o pîine sau vreun su, prăjiturică, uneori…
    Seară bună și vouă, am răspuns unit pentru că era sfatul comun… de altfel, și cel mai bun :)))
    Cu drag 🙂

    Apreciază

  3. Nu am inteles si pace! Ce naiba (altceva am gandit!😉) e cu „niste unii”!?!?
    A, am avut si eu cu una, de fapt ea avea „ceva”( !?) cu mine: mi se adresa cam asa „ce vrei, draguta”?!
    Nimic. Am schimbat ruta!
    Seara buna!

    Apreciat de 1 persoană

  4. Bune sfaturile de mai sus, cu schimbat de magazin. Nu am înţeles niciodată atitudinea asta şi pace. Sau, dacă zici că stai bine cu nervii, intri şi oricât te-ar pune să aştepţi, stai cu un zâmbet larg pe faţă şi răspunzi excesiv de politicos, enervant de politicos „sigur, aştept oricât e nevoie, nu e problemă, aştept, nu mă grăbesc, nu am nimic de făcut acasă, am timp berechet, da, liniştită, fă ce ai făcut, eu stau…” ceva de genul ăsta. Eu aş rezista o dată să fac asta, numai de ciudă. Mai mult n-aş putea.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.