Multe povești la Mega. Trăite, auzite, imaginabile.
Una dintre ele ar fi despre cei care nu-și iau niciodată coș de cumpărături la intrare.
Ce-i drept, mi s-a mai întîmplat și mie… Că zic că intru să iau un corn sau ceva și, în funcție de mărimea Mega-ului, mai pun în mînă una-alta pîn-la casă. O dată chiar am fost după un bake-rolls și-o Măgura, și am luat vreo 3 bake, cîteva croasante, două ceaiuri și vreo cinci prăjiturele, care, la un moment dat, din cauza echilibrului fragil, începuseră să cadă, cînd una, cînd alta…
Dar nu, nu mă compar cu cei (de fapt, cele) ce fac în mod obișnuit acest lucru și, la un Mega la care mergi în mod curent, n-ai cum să nu vezi personajele respective. Chiar să le recunoști. Încep, de la un punct, să-ți pară reclame, nu știi la ce anume, dar reclame, oameni cu brațe încărcate de sus pînă jos cu tot felul de produse, care, din mers, mai adaugă cîte unul te-miri-cum, cu vîrful degetelor, poate e reclamă la dexteritate, te pierzi în supoziții. Și mai trebuie să te și ferești de ei, nu-ți dorești o ciocnire întîmplătoare, cred, n-am încercat.
Ce să mai spun, în încheiere, că nu le-aș da atîta atenție cît și-ar dori, m-a satisfăcut spiritual o fază dintr-o seară: un individ drăguț și părînd bine din toate pdv, cu sesizabilă maliție în privirea direcționată spre un astfel de personaj Pom-de-Crăciun, care, bag mîna-n foc, atît cît mă pricep eu la oameni, a dat imperceptibil și intenționat peste Pomul-de-Crăciun fix în cel mai dramatic moment, acela în care Pomul se aplecase ușor spre a-și mai agăța în crengi un mic ornament…