Nu există. De fapt, voiam să-ncep altfel, asta era concluzia, dar, pînă să scriu titlul, deja mi-a venit în minte altă încheiere.
Așa că o să vă povestesc cum l-am căutat.
Trec peste etapa oedipiană a primei copilării, e fapt comun. În adolescență, aia în care ieși din naivitatea absolută ca dintr-un ou la o lumină nouă și trebuie să te descurci singur, mi s-a părut că idealul era un frate. Discuțiile despre pubertate și sex erau tabu „pe vremea mea” și n-am avut psihologi și dezvoltări personale; singura sintagmă în care-mi aduc aminte de cuvîntul „dezvoltare” era aia cu „multilateral dezvoltată”…
Deci, am vrut un frate. Cum nici mama și nici Dumnezeu nu mi-au dat, am devenit încîntată de orice prietenă cu frate. Numai că frații lor nu voiau să fie și frații mei, ori nu mă puteau suferi pentru că le „furam” sora, ori voiau o „prietenie” care mie nu mi se părea deloc frățească.
Așa că am renunțat la băiatul ideal-frate al cuiva brusc, în momentul în care fratele mult mai mare al unei prietene din liceu se însura și prietena i-a zis că nu vine fără mine la nuntă, ceea ce fratele a exclus, motivînd că sîntem „prea nebune” împreună…
Ok, ducă-se toți frații din lume, dacă nu-l am pe-al meu.
Băieții de cartier. Eram – ca și-acum – o fată deschisă și curioasă de orice, voiam să-ntreb, să aflu, să cunosc… și ei voiau să mă cunoască, am observat rapid, dar sub alt aspect, cu o curiozitate poate chiar mai mare. Momentul acela cînd tu întrebi ceva și celălalt se uită la forma buzelor tale, ignorînd sensul cuvintelor. Descoperire după care m-am închis și mai mult în mine, lăsînd la suprafață doar ideea de aroganță etc. Deci cam nu.
Colegii de serviciu. Nici. Mai crescusem și eu și, cu cît înaintam în viață, cu atît se depărta de mine și imaginea prietenului acela ideal cu care poți vorbi despre toate, inclusiv despre amor, fără să-l faci neapărat. Bărbații, m-am prins eu treptat, sînt axați genetic pe aspectul sexual al existenței; filosofi – poate doar ăia cu probleme fizice sau psihice, să mă ierte organizațiile non-guvernamentale, dar nu cred că greșesc. Altfel cum să-mi explic mulțimea de bărbați, mulți însurați, care nu se dau în lături de la nici o idilă explicită sau implicită…? Un infim exemplu: Ministerul Silviculturii, petrecere de Crăciun, un tip frumos, deștept, că nu era primul dialog, aveam ce vorbi cu el, dansăm, bem, fericire generală, ne pupăm mai ciudat, zic „fie”, stabilim prima întîlnire. A doua zi îl aud de după o ușă vorbind degajat cu nevastă-sa că a făcut rost de brad și ce-o să se bucure ăla micu’… Game over, mi-au căzut ceva ceruri pe cap în acest mod.
… Cum spuneam, bărbatul ideal nu există. Există, cunosc, bărbați buni, serioși, există amici foarte ca lumea. Și chiar am. Există respect între bărbat și femeie, știu exact cum arată. Nu și intimitatea simultană a gîndirii. Respectul și intimitatea se exclud reciproc, dar am lăsat deja asta pe seama specialiștilor.
… Și-am ajuns și la sfîrșit, unde abia așteptam să vă spun că soțul și fiul meu nu fac parte din nici o poveste de mai sus, ies și din diversele tipare, nu i-am căutat nici o clipă, au venit ei c-așa au vrut sau că așa a fost să fie. Și cît de departe sînt de-a fi perfecți, numai eu știu… dar sînt și asta-i tot.