Stau într-o cameră, înconjurată de șase pereți.
Stau în ea pentru că
trupul meu
trebuie să stea undeva, pe pămînt
– de fapt, chiar verbul „a sta” e un fel de a spune
că exist într-un fel.

Uneori stau cu suflet cu tot,
e duminica făpturii mele.

Pereții din jurul meu –
ființe vii, ființe moarte, neființe?
Bunicul zicea că au urechi, că văd, dar că nu pot vorbi.
Tatăl meu arhitect tocmai schița niște planuri noi
pentru o casă veche.
Desene, linii, cifre, unghiuri…
– glasul mamei: „Doamne, parc-aș vorbi cu pereții!”

Cu voia, fără voia lor, acești pereți
mă înconjoară.
Mă apără, m-apasă? Mă scapă? Mă omoară?

Dincolo de peretele cu geam, văd o furtună grea.
Dincoace –
cald și pace,
un trup nemișcat așteaptă comenzi.