Atemporal

E greu de povestit în cuvinte. Mai știu atît, că eram în brațele lui, simțindu-i, pe față, pe gît, pe umeri, atingerea ușoară, din vîrful degetelor abia. Eram și eu înfiorată, și el; dar nu mai înfiorați decît noaptea aceea de sfîrșit de vară care se închega lin, atît de încet și de ușor, încît nu-nțelegeam ce e mai fin, înserarea sau atingerea lui… Am deschis, după o lungă tăcere, ochii… Mi-am ridicat pleoapele leneș, sub mîngîierile lui… Și-atunci am trăit un sentiment unic și indestructibil, fără nume, ca un al cincilea anotimp, anotimpul zborului din noi, sentimentul clipei aceleia despre care știi că nu se mai termină și că nu se mai repetă. Am întins brațele și, tremurînd, neîncrezătoare, i-am prins în palme capul. Priveam cu ochi nesătui părul lui blond lucind în bătaia lunii, ochii lui albaștri plini de un dor cunoscut, buzele lui întredeschise, chipul său de o rară frumusețe… Îl priveam, acest chip, și nu puteam să cred că e aievea, că e în palma mea, că îl ating, că-mi aparține… Și-am vrut atunci un lucru, simplu și firesc – absurd însă în povestea noastră, absurd pînă dincolo de orice limită, am vrut atunci ca, de cîte ori voi mai deschide ochii, să am în fața mea același chip…
Nu mi se mai întîmplase vreodată și probabil nici nu mi se va mai întîmpla. Dar trăsăturile lui – cît de întipărite îmi sînt încă în minte, în suflet, în toată ființa mea!

… Mai știi cînd îmi arătai (tu, mie!) cerul plin de stele în nopțile clare, spunîndu-mi că acolo, sus, sînt mii de mii de stele, că fiecare om are o stea, steaua lui? Și eu, și tu, ziceai, aveam…
Frunzele de care-mi povesteai mai cad și acum pe alei, acoperindu-mă, acoperindu-le, acoperindu-te poate. Dar nu cum ai promis, acoperindu-ne pe amîndoi, să ieșim de sub ele mai tineri și mai frumoși.
Ce mi-s acum atîtea jurăminte și atîtea vorbe goale! Același vînt le-a spulberat odată cu frunzele aleilor acelor ani, acelor zile. Amintirea frumuseții lor mai doare încă inutil.
Care era steaua ta? Dar a mea? Care dintre ele a apus, care-a căzut, care a dispărut într-o noapte înnourată, pentru ca în următoarea noapte clară pur și simplu să nu mai fie la locul ei, pe cer? Și, poate, nicăieri…
Ce-ți trebuia ție să-mi vorbești de stele și de frunze moarte pe alei…?

 

 

2 gânduri despre „Atemporal

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: