Tăcerile care vorbesc

Tăcerea e de aur, mie însă-mi place argintul dintotdeauna. N-am idee de ce, din fericire nici bijuterii din aur n-am, că mi-ar fi părut rău de ele. Am doar o verighetă.

Nu-i proverbul vieții mele, nefiind foarte tăcută în general. Dar, tot dînd peste tot felul de tăceri, am sfîrșit prin a mă opri puțin asupra lor.

Tăcerile frumoase, reconfortante. Te sprijini de ele ca de-un umăr cald, mai ales la greu, știi că sînt acolo și-i de-ajuns, tabloul e dincolo de uzanțele obișnuite, pictat în culori sufletești de neșters.

Tăceri frustrante inițial, care-ți spun că, la un moment dat, orice-ai zice și-orice-ai face, celălalt și-a încheiat socotelile cu tine într-un proces din care n-ai făcut și tu parte. Țin de caracter – nu al tău, mai precis de lipsa lui, și se finalizează cu o ridicare din umeri.

Tăceri generice sau tăceri subite.

În primele, te-nregimentezi pasiv cu celălalt într-o comunitate oarecare și asta e. Sîntem ființe sociale și, dacă lucrurile comune nu ne unesc, nici cele opuse nu ne despart. E cea mai cinstită tăcere, în care respectul și „bună ziua” rămîn pe podium.

Cele subite, recunosc, mă depășesc cel mai mult. Nu-i nimic fair-play în a bea azi o cafea în doi și-a rîde sincer din afinități reciproce, eventual și-acasă, și-a doua zi să dispari din acea relație umană fără preaviz. Decît dacă ai simulat acea reciprocitate.

Tăcerile expectative. N-o făceai, dar s-a-ntîmplat ceva pe undeva și taci și-aștepți sa vezi care-i treaba, fie ca să pricepi, fie ca să vezi de care parte ești. Încă mă-ntreb unde se termină tăcerea din delicatețe și unde începe tăcerea din lipsă de atitudine sau interesată. Dar limita dintre ele e disprețul meu pentru a doua.

Pînă la urmă, celălalt tace de fapt, stricto sensu, cînd nu (mai) are nimic de zis, orice tăcere e o opțiune personală și trebuie respectată. Doar că, de la un punct, începi să taci și tu. Chiar dacă uneori și unii se mai răzgîndesc.