Oameni care ne trec prin viață și ne rămân în suflet

Mi-a spus fostul meu șef, acel om și șef de excepție, Radu Enciu (cât de târziu am înțeles ce mult m-a ajutat!), într-o ultimă discuție la el în birou, înainte să plec, fără să mă privească, cu o voce egală și joasă:
– Întotdeauna am avut nevoie de tine.
M-a emoționat mai mult decât toate celelalte regrete exprimate exploziv.
Cât l-am urât la început și cât de recunoscătoare i-am devenit mai târziu, când am înțeles că a fost primul om și, deocamdată, singurul care m-a învățat să muncesc și, pe deasupra, să mai și iubesc munca pe care o fac, indiferent de natura ei…
Îl uram, pentru că până atunci nu făcusem nimic un an de zile, avusesem un program mai mult simbolic, când deodată ni s-a schimbat șeful, venise acest Radu Enciu care, din toate, pe mine m-a ales ca să mă chinuie. Celorlalte nu le-a dat nimic de făcut… Mie mi-a pus în mână comenzile de betoane, eram singura care mă ocupam de ele, nu mi-a explicat nici măcar ce am de făcut.
Am avut amândoi o discuție inițială la el în birou, după câteva conflicte, în care mi-a spus:
– Cât timp o să te mai bazezi pe mama ta? Când o să mergi pe picioarele tale? (…) Te simți în stare să faci ce ți-am dat sau nu? Nu-ți cer decât să muncești, nimic altceva. Dacă nu ești în stare, spune.
Nu mă credeam în stare, mă depășea, dar cum să-i zic „nu pot”?
– Da, sunt în stare, am răspuns.
Și-așa a început. A fost greu, uneori insuportabil, dar m-am obișnuit. Am început să prind chestii din zbor, să descopăr sau să intuiesc dedesubturi. Eram prea mică pentru a lupta cu aranjamentele unui inginer șef sau cu parșivitatea unui șef de mecanizare, dar cel puțin aveam satisfacția de a le ghici mișcările și, dincolo de promisiunile lor, de a ști la ce să mă aștept.
Apoi, ajunsesem să primesc telefoane din cinci în cinci minute de la toți maiștrii și șefii punctelor de lucru. Toți cereau cu mine, toți voiau să știe.
– Ce comandă mi-a rămas?
– Unde sunt repartizat?
– De ce nu vine betonul?
– Vorbește, dom’ne, cu directorul!
– Du-te-n stație, fă ceva, stau oamenii de pomană!
– Unde e pompa de beton?
– Suplimentează comanda!
– Anulează comanda!
Și așa mai departe… Ajunsesem la o formulă stereotip:
– Fac tot posibilul…
După aia, am descoperit altă formulă:
– E în stație, la Policolor, în ICD, în antrepriză, răspundea Nela, secretara, invariabil, la telefon, și așa mai scăpam, momentan, mai fumam și eu o țigară întreagă.
La început, când nu știam ce să mai fac, îi spuneam lui Enciu. Iar el:
– Nu știu, descurcă-te. Mie-mi vii cu rezultatul. Mă interesează ce ai făcut, nu cum.
… Și l-am lăsat în pace, urându-l și mai mult, descurcându-mă tot mai singură.
Mă certam cu directorul, îl sunam de câteva ori pe zi pe inginerul șef, știind că nu obțin nimic, dar cel puțin îl enervam și aveam acoperirea că l-am informat de situație, mă luptam din răsputeri cu Măruță, șeful Stației de Betoane Dudești, „prietenia” noastră ajungând renumită… Nici Enciu, la nivelul lui, nu stătea de pomană… dar asta am înțeles în timp, văzând cum se legau multe.
Aveam uneori victorii care uimeau toată brigada aia mică de construcții. Cum a fost cea în care i-am tras clapa unui ministru.
– Minune! A venit pompa singură! Și nici n-am comandă, zisese șeful punctului de lucru.
Minune, pe naiba. Vorbisem cu șoferul pompei. Aveam o singură pompă de beton la care râvneau toate șantierele brigăzii, ministerul idiot dădea numai-el-știe-pe-ce-criterii aceste pompe. Și-l rugasem din suflet, cât am putut eu de frumos, explicându-i nevoia reală, să se ducă direct acolo, fără să mai informeze conducerea, pe nimeni, pe răspunderea mea. Și astfel, în timp ce directorul și restul conducerii căutau disperați pompa de beton s-o trimită la Vâscofil, că venea ministru-n vizită, aceasta, neștiută de nimeni, ascunsă de mine cu beton fals, turna beton la IPAUS…
Și câte altele.
La comenzile pentru a doua zi, erau zile întregi când pe anumiți maiștri nu aveam de unde să-i iau, erau prea departe și nu aveau nici stație, nici telefon, nici vreun alt mijloc de comunicare. Calculam atunci cât beton primiseră în ziua respectivă, ce șanse aveau să mai primească, controlam necesarul de beton pe lună și îl împărțeam pe zile și treceam, în cele din urmă, marca și cifra ce mi se păreau potrivite. Și era bine.
… Și calde, și reci… Într-o zi uitasem să trec o comandă, întârziasem și, când am ajuns, toată lumea fierbea, adjuncții șefului urlau și mă căutau, cei din antrepriză, abia așteptând să mă prindă în ofsaid, declaraseră că nu se poate face nimic… Gudov, inginerul-șef dușman, exulta:
– Nu e comandă, nu se poate face nimic…
Asta însemna ca un întreg punct de lucru, cu nu știu câți oameni, să stea degeaba o zi lucrătoare. Urgența era mare, greșeala numai a mea.
Numai Enciu nu știa nimic. Cunoscându-l și temându-mă de el, mi-am zis că-i mai bine să afle de la mine, indiferent de urmare, decât de la alții.
M-a chemat. Mi-a cerut realizările, comanda, ca-n fiecare dimineață, repartiția… Înainte de a ieși, cu groază gândindu-mă la posibila lui izbucnire, i-am zis, cu mâna pe clanță deja:
– Domnu’ Enciu…
– … Mda… Zi.
– … Am uitat să trec comanda Policolorului.
– Cât are?
– 40 mc!
– … Aoleu!…
E tot ce-a zis, privindu-mă lung, calm, cu blândețe. Am încremenit. Restul discuției l-am purtat ca-n vis, neputând încă să cred în calmul și-n blândețea lui.
– Și… ai făcut ceva?
– Da… Aștept răspuns de la dispecerat și de la inginerul șef și între timp voi vorbi și cu Dudeștiul…
– Bine… Vezi cum te descurci.
Zâmbea… Un zâmbet pe care nu l-am înțeles atunci și nu-l voi uita niciodată… Și m-am descurcat!
Asta era munca mea de zi cu zi. Uneori, când pricepeam importanța ei, mă speriam sau dezarmam. Mă mai înfuriam, de ce eu, de ce singură. Nici un ajutor, nici un colaborator… Nu e drept, ziceam…
Părțile bune erau că, dacă reușeam să termin pentru ziua respectivă și cea următoare totul mai repede, eram liberă, fără să dau socoteală nimănui…
Ce am pierdut plecând, am înțeles la institut, unde stau pe scaun opt ore pe zi.
Cât despre programul fix, ce să mai vorbesc. Ce delegații să am, ce cercetări pe teren să fac, ce să susțin și ce să combat de pe un scaun de la un birou plin cu hârtii și dosare…?
Iată de ce îi sunt recunoscătoare tardiv lui Enciu, de ce apreciez abia acum „chinurile” la care m-a supus. Lecția lui de viață. Palma prietenească pe care mi-a dat-o într-o zi, aiurea, tocmai pentru că nu făcusem nimic, sau sandwichul lui pe care, după ce a mușcat din el, mi l-a întins și mie și-am mâncat și eu, pe un șantier din București, într-o plină și geroasă zi de iarnă, cu noroi și vânt înghețat, în toiul unei discuții de serviciu.
Iată de ce, când trec cu tramvaiul sau mașina pe lângă vreun șantier și văd barăci, schele, cife, militari, încă mi se strânge o clipă inima, pentru că lumea aceea mi-e cunoscută și apropiată, am trăit în mijlocul ei, al atâtor și atâtor feluri de oameni pe care învățasem să-i ascult și să-i înțeleg, al atâtor și atâtor probleme, o veșnică mișcare, o lume ce capătă o atmosferă aparte, numai a ei…
… Spusese Paul Văleanu, unul dintre cei mai simpatici șefi de brigadă cu care am lucrat, la un pahar de vin: când îți intră șantieru-n sânge, gata, s-a terminat, nu mai scapi de boala asta.
Tot Enciu m-a mai învățat să am curajul de a răspunde de faptele mele singură, cu fruntea sus și fără umilință, chiar dacă am greșit. Și curajul de a cere, simplu și cu argumente, ceea ce vreau atunci când știu că se cuvine.
Mi-a spus odată, cu reproș:
– De ce trebuie să aflu de la alții? De ce n-ai venit tu să-mi spui ce vrei?
M-am făcut mică, m-am simțit ca un rahat în fața lui și am înțeles atunci că, dacă ai înaintea ta un om cu care se poate discuta, îți poți permite luxul sincerității totale. Sau, cel puțin, al unei convorbiri deschise. Fapt radical diferit de ceea ce în mod curent se numește tupeu sau aroganță.
… Sau cum zicea Arghezi: „Cât se miră oamenii când dau de un om!”.

(martie, 1989)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.