(O cameră mare, cu geamuri uriașe, în jur pereți acoperiți de tablouri și rafturi cu cărți, dezordine boemă; o femeie încă frumoasă și singură, îmbrăcată sumar, pare că citește ceva; în rest, tristețea soarelui de toamnă. Și un zgomot. Sună cineva.)
Da, intră… Bună ziua… ce surpriză!
Scuză-mi deranjul, ținuta –
scuză-mi sufletul împrăștiat –
strîng repede, să pun ceva pe mine,
vin imediat!
… Nu e nevoie? Da, desigur.
Surîsul meu, și ochii mei, și casa mea
sub riduri și sub ani
nu prea s-au mai schimbat.
Descalță-te, fă-te comod.
Doamne, părerea asta de sfială în privirea ta
n-o cunoșteam,
e mască?
Pot să cred că e adevărat?
… Eu ce să fac? Muncesc…
Nu, nu, nu tot acolo. De ani de zile m-am mutat.
Mă-ntrebi cum e… nu știu cum să-ți răspund.
S-a întîmplat că devenisem importantă,
mă căutau directori, profesori, scriitori
(știi, sentimentul manuscrisului
pe care-l ții în mînă),
filosofii si filme, cărți citite,
spectacole, recepții, premii,
discuțiile de la ora prînzului
despre politică
– atunci venea-n birouri șeful meu…
Ce zic? Nimica, fredonam o melodie…
O cafea?
Știu, dulce…
Vai, Doamne, mi-am adus aminte
– pe unde-or fi? –
Chopin și Gershwin îți plăceau.
Și-acum te tulbură? E bine.
Dar… iartă-mă, din zăpăceală am uitat
Că pickup-ul de-atunci nu l-am mai reparat.
Ții minte, dragostea mea veche, ziua-n care
și felu-n care s-a stricat?
… Vorbeam puțin cu mine,
un obicei mai nou și mai ciudat,
mă deranjează.
Baiatul? Ce-ți mai face?
S-a și însurat?!?
… Ce timp nebun!
Cu ce m-aleg? Cu ce rămîn?
Apoi, articole comerciale –
uite, vezi, pereții ăștia plini de cărți
– timp, pasiune, bani –
cu prețul zilnicei uitări i-am completat.
… Colegii? Ca de obicei, drăguți.
Veneția, Paris, Viena, Amsterdam, New York,
idei și autografe, sincere prietenii,
amoruri fără vîrste, fără nume
– același dans mereu.
A, nu, la poezii am renunțat de mult
Și nici măcar pe cele scrise nu le-am publicat.
Ia loc, te rog. Nu, stai pe canapea.
E bine-acolo, tot așa stăteai cîndva,
o căptușeală sau o pernă nu rețin în ele
forma unui trup absent
și nici măcar în mintea mea
conturul nu ți-l mai zăream decît forțat.
Și trenu-acela, și –
Doamne, ce prostie și melancolia –
și ninsoarea…
Nimic nu se repetă.
Eu nici măcar n-am încercat.
Tu, știu, tu, suflet chinuit, n-ai înțeles
de la-nceput și ai mai căutat.
Îți pregătesc ceva în grabă să mănînci,
n-am să te las să pleci flămînd,
poveștile si amintirile nu țin de foame,
uite, ia-ți tu, alege tu,
eu între timp dau niște telefoane
și ies apoi cu tine în oraș…
… Sau nu…
La trenul de la nouă fără cinci nu pot să te conduc.
(Femeia-nchide ușa. O clipă, doar o clipă, pe trupul gol al femeii singure, încă frumoasă, cad fulgii de zăpadă ai iernii unei vieți. Fulgi mari și rari, uimiți de ochii ce-i primesc. Iese din baie și-ațipește pe canapeaua veche, îmbrățișînd cu sufletul rămas pereții plini de cărți și de tablouri.)
E chiar superba! Intr-o zi ar trebui sa le aduni intr-o carte.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu m-am gîndit atîția ani, dar da, mi-ar plăcea. Mulțumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am citit fără să respir. Minunat! Felicitări! Chiar minunat!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O viziune veche… și sînt sigură că undeva, prin lume, prin noi, se întîmplă și așa. Mulțumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă înclin cu respect, Issabela!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos 🙂
ApreciazăApreciază