(O cameră mare, cu geamuri uriașe, în jur pereți acoperiți de tablouri și rafturi cu cărți, dezordine boemă; o femeie încă frumoasă și singură, îmbrăcată sumar, pare că citește ceva; în rest, tristețea soarelui de toamnă. Și un zgomot. Sună cineva.)

Da, intră… Bună ziua… ce surpriză!

Scuză-mi deranjul, ținuta –

scuză-mi sufletul împrăștiat –

strîng repede, să pun ceva pe mine,

vin imediat!

… Nu e nevoie? Da, desigur.

Surîsul meu, și ochii mei, și casa mea

sub riduri și sub ani

nu prea s-au mai schimbat.

Descalță-te, fă-te comod.

Doamne, părerea asta de sfială în privirea ta

n-o cunoșteam,

e mască?

Pot să cred că e adevărat?

… Eu ce să fac? Muncesc…

Nu, nu, nu tot acolo. De ani de zile m-am mutat.

Mă-ntrebi cum e… nu știu cum să-ți răspund.

S-a întîmplat că devenisem importantă,

mă căutau directori, profesori, scriitori

(știi, sentimentul manuscrisului

pe care-l ții în mînă),

filosofii si filme, cărți citite,

spectacole, recepții, premii,

discuțiile de la ora prînzului

despre politică

– atunci venea-n birouri șeful meu…

Ce zic? Nimica, fredonam o melodie…

O cafea?

Știu, dulce…

Vai, Doamne, mi-am adus aminte

– pe unde-or fi? –

Chopin și Gershwin îți plăceau.

Și-acum te tulbură? E bine.

Dar… iartă-mă, din zăpăceală am uitat

Că pickup-ul de-atunci nu l-am mai reparat.

Ții minte, dragostea mea veche, ziua-n care

și felu-n care s-a stricat?

… Vorbeam puțin cu mine,

un obicei mai nou și mai ciudat,

mă deranjează.

Baiatul? Ce-ți mai face?

S-a și însurat?!?

… Ce timp nebun!

Cu ce m-aleg? Cu ce rămîn?

Apoi, articole comerciale –

uite, vezi, pereții ăștia plini de cărți

– timp, pasiune, bani –

cu prețul zilnicei uitări i-am completat.

… Colegii? Ca de obicei, drăguți.

Veneția, Paris, Viena, Amsterdam, New York,

idei și autografe, sincere prietenii,

amoruri fără vîrste, fără nume

– același dans mereu.

A, nu, la poezii am renunțat de mult

Și nici măcar pe cele scrise nu le-am publicat.

Ia loc, te rog. Nu, stai pe canapea.

E bine-acolo, tot așa stăteai cîndva,

o căptușeală sau o pernă nu rețin în ele

forma unui trup absent

și nici măcar în mintea mea

conturul nu ți-l mai zăream decît forțat.

Și trenu-acela, și –

Doamne, ce prostie și melancolia –

și ninsoarea…

Nimic nu se repetă.

Eu nici măcar n-am încercat.

Tu, știu, tu, suflet chinuit, n-ai înțeles

de la-nceput și ai mai căutat.

Îți pregătesc ceva în grabă să mănînci,

n-am să te las să pleci flămînd,

poveștile si amintirile nu țin de foame,

uite, ia-ți tu, alege tu,

eu între timp dau niște telefoane

și ies apoi cu tine în oraș…

… Sau nu…

La trenul de la nouă fără cinci nu pot să te conduc.

(Femeia-nchide ușa. O clipă, doar o clipă, pe trupul gol al femeii singure, încă frumoasă, cad fulgii de zăpadă ai iernii unei vieți. Fulgi mari și rari, uimiți de ochii ce-i primesc. Iese din baie și-ațipește pe canapeaua veche, îmbrățișînd cu sufletul rămas pereții plini de cărți și de tablouri.)