Stăm unul lîngă altul

și sîntem triști. Demult

am fost femeia-ndrăgostită,

ai fost bărbatul fericit,

am fost torent, ai fost tumult

și ne-am iubit.

Stăm unul lîngă altul

și lașă ți-e pornirea înspre mine –

atîta patimă, atîta timp, atîtea vorbe,

atîtea și atîtea altele ne-au obosit –

eu spatele-ți întorc și caut,

sprijinindu-mi încă sufletul de tine,

poziția cea mai comodă de citit.

Tu taci. Eu tac. Citesc. Privești.

Dar ne-am iubit.

Stăm unul lîngă altul

împovărați de forfoteala firii.

Legile ei au tăcut pentru noi

după ce, iubindu-ne,

am fost acestui sentiment etern

pentru un ceas, la scara ei,

eroi.

Acum, în liniștea de după,

stăm unul lîngă altul

și sîntem triști și mici și-mpovărați,

nu mai plutește-n noi puterea de-a salva

o muscă înecată în lasciva supă

a plictiselii.

Stăm unul lîngă altul.

Eu tac. Privesc acum.

Tu taci. Acum citești.

Într-adevăr, cu liniștea aceasta

ar fi prea mult, prea grav

să ne obișnuim.

Și-așa

începem să ne despărțim.