Bricheta

Fumasem ultima țigară și singurătatea mă speria. Cu orice preț, nu trebuia să stau singură. Un coleg al vărului meu mă luase la un moment dat de mijloc în mulțime, dar m-am retras. Mi-a părut rău pe urmă. Abia atunci am observat că era simpatic, chiar ar fi putut să-mi placă. Cum a mers Andrei acum doi ani, ar fi mers și el azi noapte. Acum, în clipa de față, chiar îl regret. Dar, timid și fîstîcit de gestul meu, tipul a zîmbit umil și s-a retras.

Nu-i nimic, mi-am spus. Am tras ultimul fum, luînd în gînd hotărîrea solemnă ca pe primul care se mai leagă de mine să-l accept. Eram într-o stare morală deplorabilă și știam că-mi va fi greu să-ntrețin și cea mai banală conversație. Dar, pentru Dumnezeu, vărul meu și Andrei nu trebuia să mă mai vadă sub nici o formă singură!

Hotărîre idioată, pe care n-am s-o mai iau în viața mea.

Nu știu nici măcar cum îl chema. N-am reținut. Nu era urît. Dar nici nu era el leacul contra singurătății. Andrei, orice-ar fi, era finuț. Individul ăsta, însă, cu toată fața lui draguță, avea o tentă vulgară ce mă deranja.

Ăsta sau altul – de fapt, ce mai conta. L-am lăsat lîngă mine. Nu mai eram singură. Gigi chiar a trecut (ca un inspector, să vadă ce mai fac, cu cine mai sînt; așa trecuse și cînd eram cu Andrei) și a stat puțin de vorbă. Totul era ok, ochii și gura lumii – închise. Nu știu dacă m-a văzut și Andrei. Mi-am impus să nu mă mai uit după el și pur și simplu nu m-am mai uitat.

Tipul de lîngă mine mă distra, la început. Am făcut pe suferinda și dezamăgita. De cîte ori cunosc pe cineva sau vreau ceva, orice situație ar fi, nu se poate să nu joc un pic de teatru. Măcar un pic. Cînd mi-am dat seama însă că în seara asta îmi jucam, ca niciodată, propriul rol, am rămas uimită. Faptul m-a înveselit puțin, dar era mai mult de plîns. Am continuat, la întîmplare, fără să mai țin cont prea mult de cuvinte.

– Abia așteptam să cunosc o fată din București, a zis la un moment dat.

Cred că azi-noapte l-am lecuit pe veci de fete din București. În viața mea nu m-am purtat mai contradictoriu și mai aiurea. Tăceam timp îndelung, nici n-auzeam ce spune, abia zîmbeam, pe urmă aveam perioade cînd îl priveam în ochi, îi zîmbeam frumos – cînd simțeam că sînt pe cale să-l pierd. Uneori îl lăsam să mă ia de umeri, rîdeam ca o nebună din orice, alteori mă retrăgeam, dezgustată, la cea mai mică atingere. La urma urmei nu eu eram vinovată de jocul ăsta idiot. I-am spus de la început că n-are nici un rost. Nu m-a crezut. La un moment dat a început să mă certe. Că de ce fumez atîta, nu țin la sănătatea mea, uite cum tușesc, că de ce-mi bat joc de el, de ce rîd așa. Rîsul meu îl înfiora și-l intriga. Ce rîs aiurea trebuie să fi avut!

Mă enerva. Îmi luase bricheta și nu mai voia să mi-o înapoieze. Ne-am certat cîtva timp cu-adevărat, apoi i-am întors spatele:
– Nu mai scot un cuvînt pînă nu-mi dai bricheta! îi spun.
Iar el, zîmbind:
– Nu cred că ești în stare. Acum o să-ncepi să rîzi. Hai, rîzi!

La comandă?!? M-a bufnit plînsul. Din căști se auzea „Life is life”. Avea casetofon cu căști. L-a închis. Problema brichetei devenise, pentru amîndoi, foarte serioasă. Așa cum înainte cu o oră nu-l doream decît pe Andrei, pe care îl uitasem complet, cu aceeași pasiune și disperare de a ține la cineva sau ceva doar atunci cînd nu-mi mai aparține, doream acum bricheta.

Știu acum, ca și azi-noapte, că aș fi putut s-o recapăt. Prin vorbe, printr-un zîmbet, printr-un gest. Dar, cu riscul de a o pierde pentru totdeauna, nu mă simțeam în stare.

La un moment dat chiar, cînd a văzut că gluma devine serioasă și în ochii mei sînt lacrimi adevărate (prea multe se adunaseră în seara și în noaptea aceea), s-a aplecat în genunchi în fața mea, mi-a luat mîinile într-ale lui și m-a implorat aproape (el pe mine!):
– Zîmbește, hai, te rog, zîmbește și îți jur că ți-o dau!…

Îl credeam, știam că vorbește serios. L-am privit pe furiș. Îl uram. Mi-am încleștat fălcile și toată tăria ființei mele am adunat-o în linia strîmbă și dură a buzelor. Atunci am simțit categoric că bricheta aia nu va mai fi niciodată a mea. Împinsesem totul prea departe. Îmi mai spunea:
– Decît să taci așa, mai bine-mi dai o palmă.
Sau:
– De ce ești tu așa sensibilă la orice?

Am tresărit. Îmi ghicise punctul slab. Eram sensibilă la orice, mai ales la amănunte, toată viața am fost așa. Făceam dintr-un gest, o vorbă, dintr-o nemișcare chiar, o tragedie. Și el ghicise. Întîmplător?

I-am dat cel mai sincer răspuns din toată seara:
– Nu știu…
Apoi l-am urît și mai mult, dacă se mai putea.
A venit Liviu, fratele lui Gigi:
– Hai, vii acasă?
– Da, zic.
Mă-ntorc spre necunoscutul lîngă care stătusem:
– Mi-o dai?
– Nu, zîmbește el, o păstrez amintire de la tine.
Îmi venea să-l strîng de gît.
– Bine, atunci păstreaz-o!

… Tot drumul, toată noaptea care-a mai rămas, m-am gîndit apoi numai la bricheta aia. Era prima mea brichetă. La început, nu-mi plăcuse, din cauza culorii: verde. Dar toată lumea o admira. Pe urmă m-am îndrăgostit de ea, mai ales cînd am descoperit că scrie pe dos „made in Germany”. Era prelungă, fină, grațioasă, cu o linie delicată… Era prima mea brichetă…

Nici acum nu mi-au trecut nervii. Ce mîndră eram de cîte ori o scoteam și-mi aprindeam țigările cu ea!
Și-acum, individul se va duce în Constanța, unde zicea că lucrează, și se va lăuda, probabil, cu o brichetă primită cadou de la o fată din București.

În timp ce eu mă-ntorc la clasicul chibrit…

6 comentarii

  1. De-ale adolescentei. Am avut si eu cate o ocazie de a juca alt rol decat cel de adolescenta singura, care sta si scrie. In afara de cartea lansata sambata, primele 4 publicate (si inca una care va aparea in curand) au fost scrise in liceu sau primul an de facultate. Dupa ce trecea sarbatoarea cu pricina, totul era si mai amar… Dar totul a contribuit la formarea noastra, asa cum suntem acum…

    Apreciat de 1 persoană

    • Abia acum am văzut comentariul 🙂
      E de prin jurnalele mele vechi, din liceu :))
      Atunci plîngeam și eu, azi mi s-a părut de rîs, de-aia am și publicat-o.
      Februarie… uitasem, prima mea lună de blog 🙂
      Mulțumesc eu ție 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.