Rap-ul îmi pare tot mai mult un strigăt de ajutor.
Spre deosebire de rock-ul sufletelor oneste și alese, uneori rătăcite, în eternă căutare sau de disco-ul maselor în care versurile nu contează, uneori nici melodia.
Dacă rock-ul e și vers și sunet, uneori atît de prelung (sunetul) că ți se impregnează-n pașii zilnici, rap-ul e cuvînt. Întotdeauna are cuvinte, de obicei grele, rele, urîte, uneori le vezi picurînd în dîră subțire și roșie spre cine știe ce canal figurat înfundat. Rap-ul vine din străfunduri de existență, unde soarele, cînd mai pătrunde cîteodată, se-mpiedică de-atîtea straturi adunate și depuse de amărăciuni, că nu mai știe ce și dacă să usuce mai întîi. Are mereu un mesaj, e trist, e acru, o încercare de eliberare dintr-un loc neîngrădit, dar din construcție fără ieșiri.
Ca și cum vezi doar roșu și negru. Ca și cum ai fi daltonist de restul culorilor și nuanțelor lumii și de ca și cum negrul ar fi văduvit pînă și de cele fifty shades ale iluziei celorlalte muzici.
Dacă rock-ul e stairway to Nirvana, rap-ul e highway to hell-ul existenței. Un Cioran pe cîteva note răzlețe.
Rap-ul îmi pare tot mai mult un strigăt de ajutor de la marginea omenirii.