Am stat într-un grup virtual, cel mai mult, doi ani. Am fost și prin altele, ca să pot compara. Cîteva grupuri de ajutor social, unde, din 5000 de membri, erau activi 5-10; e și unul în care am rămas și chiar îmi place. Am fost într-un grup de literatură, vis vechi, din care am ieșit învinsă de „i”-urile, „î”-urile și dezacordurile trufașe la ne-locurile lor; aș fi avut pretenții… Grupuri de fel de fel de produse sau de, generic vorbind, dezvoltări personale, din care am ieșit că nu-mi erau obiect(iv).

Grupul în care am stat doi ani a fost o minune la început, oameni din copilărie nevăzuți de zeci de ani de care ai fi vrut să știi, ofertă umană de caractere, destine, relații. Că ne-am ales cumva, în cei doi ani, e normal, în orice comunitate se întîmplă. Și, atunci cînd criteriile sînt vizibile, rămîne ideea unității în acea diversitate. „Afinitățile elective” s-ar fi încadrat desăvîrșit dacă ele n-ar fi constat în jocuri pe sub mînă. Cum ar fi: sfere personale de influență, excluderi pe temeiuri civice, numărări de „cine e cu mine”, „vezi că ăla/aia nu-știu-ce”, idile (la plural) clandestine, gen „eu nu stric căsnicii” dar postezi flori de la amorezul secret în „ador”-ul nevestei, invitații la cafea refuzabile în alt context, întîlniri mascate de pretexte etc… Și alte ipocrizii mai mari și măgării mai mici, cum poate fiecare.

Și aici am vrut să ajung. La legătura dintre un grup eterogen mare și cunoscut și o țară în care iarăși urîțeniile sînt deja „ziua, ca hoții”.

Adică opinia publică. Omul bun, dar care nu se bagă, „eu îmi văd de treaba mea”. Omul care trăiește cu „merge și așa”. Omul indiferent, pur și simplu. Omul care primește orice, din comoditate sau, de ce nu, lașitate. Și, „pasiunea” mea teribilă, cel care spune neaoș că nu-i pasă ce se-ntîmplă, atîta cît pare ok.

Și-n grupul virtual și-n țară aș zice că-i același raport de oameni activi la evenimente și la mersul lucrurilor. Activi în Piață. Activi în a spune ce și cum gîndesc. Activi în a încerca să facă orice. Unde, dacă, cum se poate. Activi în a vedea dincolo de viața personală, fie și numai viața personală a copiilor lor.

Căci blamăm societatea, dar noi sîntem societatea. Eu, tu, vecinul de scară, colegul de serviciu, omul de pe stradă. Pasivitatea naște monștri sau sisteme monstruoase, o spun arta și istoria, nu eu, iar cînd îi pasă unuia singur, ca-n fostul meu grup literar, blamăm omul, că e mai ușor.