Școală, bac și optsprezece ani

15 noiembrie 1985. Mi-e frig. Mi-e tot mai frig. Afară e iarnă, a treia zi de cînd tot ninge și parcă ninge de la începutul lumii. Dar nu de iarna de-afară mi-e frig. De iarna din mine.
N-am mai scris de-un veac parcă. Poate nici nu mai știu. Poate nici n-am știut vreodată.
Am cea mai frumoasă vîrstă, vîrsta clasei a douăsprezecea, zic unii. Am cea mai grea vîrstă, îmi vine să zic în clipa asta și n-am cui. Aceeași vîrstă. Cîți ani vor trece pînă să rîd de amintirile pe care le voi avea, amintiri pe care le trăiesc acum?
Zilele astea Alexianu ne dă temele de proiect. Mi se pare o chestie atît de oficială, de grea, stranie, de parcă nu mi se-ntîmplă mie. Și nu știu dacă să mă sperii sau să nu… Proiect! Sună prea solemn pentru sufletul meu împrăștiat și deszăpezit. Cred că mi-e teamă. O să fiu în stare să-l fac?
Simt uneori cum mă ucide timpul și eu nu mă opun, nu țip la el să se oprească, nu-l umplu cu nimic. Stau degeaba și-l privesc cum trece. Nu pot să scriu un cuvînt, nu pot reține o idee.
De-ar fi numai româna și rusa pe lume! Dar mai e atelierul, mai e geografia, mai e tehnologia sau chimia… Uitasem filozofia. Uitasem mecanica. Uitasem… La urma urmei, vreau să nu mai existe limbile astea străine, vreau doar ca profesorii să fie mai buni.
Un cinci… Ce simplu era pînă acum să iau un zece! Acum e prea greu să iau un cinci. Așa, brusc, deodată, 5-ul devine țărmul interzis. Și-atît de mult dorit!
De ce scoicile au formă de lacrimă? Ce adună ele în căușul lor? Ce strîng în căușul lor palmele care acoperă doi ochi?
L-am văzut azi pe Teodorescu Radu. Fostul meu profesor de fizică din Economic 3. Ce bătrîn mi s-a părut! Dac-aș fi fost tot acolo, poate aș fi fost în continuare, invariabil, îndrăgostită de surîsul lui trist, de gura lui obosită, de ochii lui ireal de albaștri. Și de materia pe care-o preda, fără s-o-nțeleg și fără s-o învăț… Dacă. Dar nu mai sînt în Economic 3 și mi se pare prea oribil să spun ce-am simțit azi, cînd l-am văzut. Un om de aproape 50 (60?!?) de ani, un om bătrîn, un om banal. Cine-l vede o singură dată în viață, pe stradă, în tramvai, cine nu-l cunoaște n-o să creadă niciodată că el, omul acela, e idolul unui liceu. Sau a fost. Aproape că-mi venea să plîng pentru mine, pentru el, pentru sufletul meu inert. De ce nu trezea nimic în mine? De-aș fi din nou eleva lui și el profesorul meu, dacă eu aș sta în banca a doua iar el la catedră și mi-ar zîmbi, aș fi din nou fericită o zi întreagă.
Ce trist mor idolii…
Era atît de dulce cînd privea pe rînd spre noi și spre problema scrisă pe tablă, rozîndu-și unghia! Era atît de bun! Știa să ne facă să ne pară rău cînd îl supăram.
Era cu totul altă fizică decît cea de acum, din Filo 1.
22 noiembrie. Plouă, după ce a nins. Eu beau bere și învăț la filozofie. Mai mult beau bere.
Filozofia e materie? La filozofie se dă teză? Așa zice profesoara noastră. Noi însă nu prea sîntem de acord.
28 noiembrie. Să-mi învăț… Cu ce să-ncep? Am prea mult, prea greu și prea urît. La chimie și la geografie. La geografie trebuie să iau 7, ca să nu rămîn corigentă. La chimie… mi-e groază de materia asta. Ce vor formulele alea de la mine? Mă privesc din caiet, mari, imense, cu ochi nătîngi și cu nuclee „aromate”, cu legături sigma și pi, țepene și fără sens… Și parcă vor ceva, dar nu au glas să spună, sau eu nu sînt în stare să le-aud.
Și munții… Munții Geografiei. Toți cu piscuri semețe, acoperiți de zăpezi, toți o apă și-un pămînt, se suprapun, se ceartă, se destramă… Și ei probabil vor ca eu să-i știu pe dinafară.
Și mașinile și utilajele tehnologiei. Trec peste sufletul meu cu șenile de tanc, mă sfarmă, mă înnebunesc și eu, tot mai strivită, tac și mă ascund și fug din ce în ce mai departe. Țărmul cel liniștitor rămîne-n urma mea și eu mă apropii din ce în ce mai mult de apele primelor corigențe.
Tace izomeria de catenă, sfidătoare, tac proprietățile compușilor halogenați, tac toate reacțiile și mă strivesc cu muțenia lor neînțelegătoare. La fel ca ele voi tăcea și eu la extemporal.

4 comentarii

  1. Eu nu mai tin minte cum il chema pe proful de fizica din Economic 3. Poate este acelasi. Un batranel cu parul alb, cu o nepotica de gradinita despre care ne povestea. Avea spre 60 de ani, si era dusmanul meu inca din clasa a noua, cand ma vazuse privind pe fereastra in ora lui. In fiecare an aveam corijenta pe trim 1, salvata ca prin minune pe trim 3. Ca nici el nu voia sa-si strice vara cu mine.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.