Portrete în timp (1): Coji de ciment

Privea tîmpit firul de iarbă ieșit din ciment. Nu admirase-n viața lui un fir de iarbă gratis, poate doar ca să-l folosească în vreo frază de-ncîntat femei la care depistase urme de romantism. Sau ca să judece rapid cu ce mașinărie să-l tundă. Sau variante, dar nu așa, în gol, cum se surprinsese acum.
Nu mai lucra, apanajul serviciului, nu că era bătrîn. Deși bătrîn, fără să știe s-o definească, s-a simțit de copil. Nu fusese fericit cu adevărat niciodată. Mic fiind, a crescut în umbra fratelui care știa tot și era bun la toate, comparația obsesivă tăindu-i din elanul de a acționa în majoritatea întîmplărilor. Și, probabil ca mod de apărare, a sfîrșit prin a nu avea atitudine în viață în nimic decît într-un cerc restrîns de prieteni, unde plimba și mai plimbă încă vorbele meșteșugit de la unul la altul, amuzîndu-se tăcut de efectele spontane sau întîrziate ale acestei mici și uneori ofensive plăceri ascunse…
Viața-i dăduse ocazii destule să-și spună cuvîntul, dar le irosise pe toate, din lipsă de curaj.
Și așa sfîrșise la jumătatea ei, a vieții, undeva-ntr-un sat, unde gospodărea și trebăluia de dimineața pînă seara la casa lor de vacanță, cu nevasta încă lucrînd în oraș, unde se-ntorcea iarna, în aparența unui cuplu reușit de ani de zile în ochii celor din jur dar în care plutesc încă latente lucruri nespuse de fiecare în parte celuilalt.
Copiii-i erau mari, plecați demult, de unul nu prea mai știa nimic, cu celălalt comunica strict și interesat, nu că nu ar fi vrut el mai mult.
Pierduse unii prieteni în viață de care-i părea rău. Îi pierduse tot din cauza opacității lui de a vedea evenimentele și altfel decît le judeca el. Îi rămăseseră cei de pahar, prietenii de suflet s-au pitit în suflet. Al lui.
Nu era un om rău, n-ar fi fost și nu va fi. Pe lîngă șicanele și micile intrigi în care se aciuase atît de confortabil, avea idei de multe ori, deosebite chiar, făcuse și lucruri frumoase. Nu însă pe drumul acela direct de bunătate deschisă, aducătoare a liniștii interioare. Pentru că nu știa să dăruiască ce nu primise niciodată. Pentru că nimeni, probabil, nu-i luase vreodată pur și simplu mîinile în mîinile sale, privirea în privirea sa, să-i spună pe nume, cu încredere totală, că-i bun și totul va fi bine.
… Avalanșa asta de gînduri vechi și nedorite, care-l năpădeau foarte rar și numai provocate de te miri ce detaliu exterior, îl sili aproape să recadă cu ochii speriați asupra firului de iarbă vinovat că ieșise printre două pavele proaspăt puse, încercînd cu ciudă să găsească drumul înapoi spre gîndul inițial, să-l lase, să nu-l lase acolo…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.