Icoane pe sticlă spartă și lipită

– Într-o zi o să vină și tati…
Nu-și mai aducea aminte cînd și-a spus-o prima oară. Era mică, primele ei amintiri erau din curtea nesfîrșit de împărătească a bunicilor. Acolo, printre primii ei prieteni, Țuchi și Vulpița, învățase să viseze. Avea atunci și-o străbunică, a avut-o mulți ani, abia crescînd a înțeles norocul acesta deosebit.
Își amintea sporadic de mami a ei. Venea în vizită de cîteva ori pe an. Venea mereu cu cîte o păpușică și era tînără și frumoasă și bună și departe și știa că-i mami pentru că așa i se spusese. Mai tîrziu, a crescut și-a ținut minte și chiar a înțeles că femeia aceea tînără și frumoasă era mami a ei.
Dar tati nu mai venea. Din cînd în cînd, scria cîte o scrisoare. Le-a găsit, după mulți ani, în pod, legate cu o sfoară, ca-n povești. Că doar din viață-ncep toate poveștile. Din cînd în cînd, mai ales cînd venea mami, se vorbea despre el. Dar pe-atunci copiii nu stăteau la vorbe și la masă cu cei mari.
Uneori mergeau toți la oraș, unde era cealaltă bunică, mama tatălui ei, o altă bunică din basme, care se bucura de fiecare dată cînd o vedea, ar fi zis cu gînd de adult că avea și ochii umezi de bucurie, dar atunci nu știa să observe așa. Doar simțea iubirea acelei bunici.
Au trecut anii aceia frumoși, cei mai frumoși, ar spune ea privind în urmă la tot, și a venit vremea să meargă la școală. Nu acolo în satul bunicilor, mergea la casa ei, a lor, din capitală. Avea șase ani, începea școala și mergeau la casa lor, unde, nu-i așa, trebuia să vină și tati.
Dar tati n-a venit nici atunci. Și nu numai că n-a venit, dar mami a venit cu altcineva care stătea cu ei în casă, în casa aceea din capitală unde trebuiau să fie, în sfîrșit, toți. Mergeau împreună peste tot, în vizite, la rudele nou apărute care se numeau acum altfel, unele erau simpatice, altele nu, din fericire erau și copii pe-acolo… și după un timp i s-a sugerat c-ar trebui să-i spună „tată” și să-și schimbe numele…
Pîn-atunci stătuse într-o expectativă pasivă, nu judecase și nu cîntărise nimic, era destul de nouă școala-n viața ei, destul de nou blocul unde înțelesese că va trăi de-acum încolo, nu cunoștea cuvinte ca „divorț” și „tată vitreg”. Le-a aflat așa, ca din întîmplare, și, voit, le-a pus undeva, deoparte. Nu mă gîndesc acum la asta, suna traducerea evenimentului, am teme, am de ieșit afară, am o-ntîlnire, am mereu altceva de făcut.
Și anii au trecut, cum trec ei mereu oricum. Cu etapele lor firești, cu jurămintele că ea nu se va mărita niciodată, cu concesia de mai tîrziu că bine, poate se va mărita dar ea nu va face copii, asta chiar nu… Și cu lait-motivul vieții ei, devenit un fel de gînd încimentat aproape, rar, tot mai rar ieșind la suprafață, dar cu atît mai adîncit așezîndu-se în ea: într-o zi o să vină și tati…
Apoi a venit o altă „într-o zi” în care a aflat, cum se află lucrurile de obicei, din lume, că tati al ei nu mai e. Ok, era mare acum, cu niște balade rock pe repeat și ceva pachete de țigări se putea rezolva perceperea că ceva ce nici nu-și amintește nu mai există și nici nu mai trebuie căutat în nimeni din jur pentru că pur și simplu nu mai e și n-are cum să fie-n altă parte. O draperie trasă peste, un suflet sigilat pe veci c-un dor neîmpărtășit niciodată și gata.
… Sfîrșitul, ca-n povestiri, mai ales cele scurte, e frumos. Acum își privește zilnic cei doi copii în prietenia desăvîrșită cu tatăl lor, o desăvîrșire aproape în detrimentul ei uneori, fapt însușit cu o împlinire necomparabilă cu nimic altceva. Știe că nu-i totul, că nu-i singurul său tot neîntreg, dar…
Măcar ei, copiii, pe cioburile de suflet pe care le-adunăm cu toții, să facă alte desene.

14 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Cornel Jipa spune:

    Bravo Issa! Stii ca nu sunt subiectiv. Felicitări, tot așa! Frumoase rânduri.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc frumos!

      Apreciază

  2. flory spune:

    Foarte frumos si plin de emotie.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc…

      Apreciază

  3. Soare Luminița spune:

    Superb, chiar asteptam sa ne impartasesti amintirile si gândurile

    Apreciat de 1 persoană

    1. Sigur, cu drag, Lumi!

      Apreciază

  4. Camelia stehle spune:

    Mai vreau!! Superb!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mai am, mi-e sufletul plin. Mulțumesc pentru apreciere!

      Apreciază

    1. Mulțam, la fel!

      Apreciază

  5. ina02s spune:

    Ce titlu frumos, ce poveste emotionanta. Multumim. Numai bine!!

    Apreciat de 1 persoană

  6. ecoarta spune:

    O tristețe cărată prin ani, păstrată în inimă sub bucuria împlinirii! Acea tristețe nu va dispărea în veci… Minunat!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Nu, nu dispare, dar aș zice acum că „șmecheria” e acceptarea ei. Să înveți să accepți dat-uri care nu depind de tine.
      Mulțumesc frumos 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.